câteodată mă pierd pe cerul negru,de noapte.câteodată a devenit de fapt mai tot timpul şi asta e o altă definiţie a fiecărei seri cu cer senin.totul e calm noaptea,când verdele dispare,când oamenii dispar,când toată agitaţia oraşului dispare şi tot e mai rămâne e câte-un şuierat de tren,scăpat din greşeală.

şi...mă pierd  printre constelaţii,înercând să le descoper misterul,căci toate au unul.taurul m-a chemat mulţi ani la rând.îl priveam în ochi şi deşi nu-i ştiam numele,eram sigură că el e.de la o vreme tot tabloul capătă tot mai des muzică,şi-un ciuda ei liniştea tot răsare.o poţi auzi din trilurile scăpate parcă,de privighetori şi mierle,deşimă îndoiesc că păsări aşa nobile,şi-ar putea face cuiburi prin oraşe păgâne.

mă mai pierd prin ceruri de noapte,că să-mi meditez trăirea -acum atât de schimbată faţă de cea din alţi ani.

alţi oameni,vechi suflete,noi obiceiuri şi neîncheiate  povestiri.

overthinking.

"overthinking,mereu faci asta.lasă-ţi mintea liberă.îţi faci singură probleme"

şi ca un copil răsfăţat am oftat în continuare.n-aş fi putut atunci să nu-mi analizez fiecare gest,căci fiecare gest îmi marca existenţa.eram împreună,singuri,pentru întăia oară după prea multă vreme.mă bucuram de prezenţa lui,la fel cum un copil se bucură de cadouri în dimineaţa de Crăciun.era cadoul meu pentru acea zi,să-i văd zambetul la apus de soare,să-i ascult poveştile pe care nu întotdeauna le înţelegeam.

ne-a prins seara şi liniştea şi toate erau sub lună plină.priveam oraşul în goluri mari şi-n goluri şi mai mari de tăcere ne scăldam gandurile.priveam spre viitor,deşi el nici măcar nu se arăta la orizont.dar eu priveam şi-n toată privirea mea,asemenea unor clipe puternice meditative,puteam să simt totul.puteam să simt golul acela din pat umplut de el,puteam să-i văd zambetul de bună dimineaţa şi cateodată chiar îmi imaginam că am să-i întind paru-i lung peste spatele meu scrijelit cu desene şi culori,pe care le voi decolora în tonuri suave de gri.

îmi îmaginam ţări pe care le-am fi putut vedea şi locuri în care să fim fericiţi.

m-am trezit cand conştiinţa s-a trezit şi ea la viaţă.subconştientul meu o luase razna demult şi-mi genera toate acele imagini.căci golul din pat trebuie umplut mai întai de propria mea persoană  . şi desigur c-am putea străbate locuri şi ţări,că am putea avea afla poveşti şi picta zîmbete peste tot,dar nu mi-era nimic necesar atunci - cum nici acum nu cred că-mi e.

şi-apoi e normalul.totul e o convingere egoistă.

"te laşi purtată de ego,cand tu ştii cel mai bine cat e de păcat.."

aş putea fi fericită,cu adevărat.dar probabil că într.o dimineaţă m-aş trezi supărată şi aş fugi prin locuri pierdute ale unei foste vieţi.aş putea fi fericită dar sufocarea m-ar prinde din urmă.aşa că răman în egoismul meu,singură şi din cand în cand mă mai bucur de el.de tot ce e,căci poate într-o zi am să încetez să mă mai gandesc în avans la fiecare detaliu.căci poate într-o zi am să renunţ la egoism.

In your place there were a thousand other faces.

 You can't choose what stays and what fades away
And I'd do anything to make you stay

de continuat.

eram copilă,încă îndrăgostită,(deşi îndrăgosteala nu cred că mi-a dispărut niciodată.)înnebunită de existenţa lui.mi se părea că venerez un zeu,căci în ochii lui văzusem încă din prima clipă,spirite bătrâne.nu-mi simţeam prezentul,căci capul mi-era pierdut mereu în nori şi pământul era oricum prea departe.

dar,totuşi ,într-o dimineaţă , după ce toate gurile dulci de cafea au fost sorbite,o ea mi-a spus că sufletul venerat era mai liber ca vântul.am rămas bântuită-o vreme de toate cuvintele,o vreme-n care primăvara a fost mai senină ca niciodată.

***

dar au mai trecut ani şi-n toate culoarele timpului,în toate s-a aflat câte-o învăţătură.dar cea mai preţioasă a rămas aceeaşi care,m-a adus din nori.e mai liber decât vântul şi să iubeşti vântul,e cea mai grea încercare a vieţii.