.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?