cheap magic.

se apropia momentul în care trebuia să plec.dealurile erau înzepezite şi-mi imaginam drumul mai lung decât era el de fapt.dar era doar o iluzie , de care sufeream doar iarna.luna se golea tot mai repede,lăsând cerul noaptea, ecran infinit pentru reflexile îngheţate ale străzilor.era destul de magic totul,cam la fel ca în toate celelalte milenii.erau un milion de motive pentru care nu-mi doream plecarea-drumul,sunetul oraşului,deliruri fără sfârşit.dar la fel de multe erau şi motivele pentru care pălmile-mi ardeau de nerăbdare -drumul,liniştea micului oraş,deliruri fără sfârşit ce-şi pierdeau intensitatea între munţi,pe lângă gară.

sfârşitul mileniului se apropia din nou.

cu câteva nopţi înainte de plecare,somnul nu mai avea un curs constant,ba mai mult,deviase în tot felul de fluctuaţii şi se înşira când pe pereţi,parcă aruncat, când se comprima , dispărând.în prima noapte,fusese atât de scurt,de puţin, că văzusem răsăritul din vară,chiar pe cerul întunecat,îngheţat de iarnă.ningea uşor,dar totuşi,luminii îi trebuie mai mult să străpungă norii,decât îi trebuise să ajungă la graniţele pământului.în a doua noapte,somnul îşi schimbase iar felul,alungindu-se ca  o plapumă groasă peste trupu-mi obosit.în penultima noapte dispăruse complet,lăsându-mă singură cu florile de gheaţă.

încăperea în care-mi trăiam trezia , era luminată slab , de-o instalaţie veche , incoloră.dincolo de fereastră se putea vedea dealul,pe care mormintele erau acoperite cu alb.un contrast spectaculos,între lumina absurdă şi roz-cenuşiu,a lumii exterioare şi întunericul puţin lovit de beculeţe,a lumii mele,interioare.

nopţile de iarnă aveau ceva special.o linişte opusă liniştii nopţilor de vară.o linişte sinistră,pe care-mi plăcea să o trăiesc cu insomnie.

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

mult mai târziu.


Cărţile se împuţinaseră cu timpul ,în geam,lăsând prin spaţiile libere câteva firicele de lumină să scape în camera întunecată.Nu mai exista o ordine anume,categoriile aproape dispăruseră şi corperţile noi reflectau imaginile îngălbenite ale celor moştenite.Cumpărasem câteva în ultimul mileniu,dar mai multe furasem de la oameni păcătoşi,din mâini murdare şi din biblioteci prăfuite,uitate de lume.
Totuşi se împuţinaseră şi nu puteam să nu mă întreb,ce se întâmpla cu ele.Îmi doream să fie iubite,căci multe pagini fuseseră plânse şi adorate în diferite timpuri şi-n diferite spaţii,intensificând poveştile deja delirante.Pe o bună parte din ele, ştiam că n-am să le mai văd niciodată,înţelegând că destinul lor nu era împletit cu al meu.Şi,o altă parte din ele,erau captive într-o capsulă a timpului ; doar după spargerea ei , aveam să le mai simt în palme.Iar capsula creştea ,fără încetare,într-un ritm leneş sincronizat parcă cu fulgii cei groşi,ce invadaseră cerul.Capsula creştea întinzând punctul de reîntâlnire,până spre graniţele mileniului.
Răbdarea,doar cu ea mai trăiam.Rabdarea,doar pe ea o mai aveam.

mai târziu.

Deja ningea de-o vreme şi zăpada apucase să se aşeze peste străzi,peste locuiţe şi oameni.Seara se lăsă şi ea,spârgând aleile în mii de cioburi de sticlă transparentă,mânjită-n sepia,de becurile murdare,portocalii.Liniştea bombarda străzile cu un pustiu aparte,dar asta nu se întâmpla şi în inima marelui şi ,câteodată, infiorătorului oraş.Nu mai ştiam a câta iarna era.Dar,era încă o iarnă,printre munţii de beton.Devenise cu  timpul o tradiţie,să-mi car trupul printre fulgii groşi de zăpadă,cu câte-un gând de dor sau de regret.Iarna aducea o melancolie aparte,de când Mama Natură o născu şi parcă bântuită de-un vechi blestem,reuşisem mereu să accentuez acea stare.

Îmi amintesc prima iarnă şi tot frigul pe care-l adusese,marelui oraş.Picioarele ude,târâte prin zăpada groasă.Străzi, în prag de bună-dimineaţa.Răsărit fără lumină şi câteva ore de somn pe-un culoar pe care vântul bătea puternic.Dincolo de uşă,vizuina caldă şi moale a Iepurelui,în care ierburi îşi ardeau trupul.

Şi-apoi a mai fost o iarnă,una-n care vinul fiert îşi deschidea poveştile,în miez de noapte,chiar în inima oraşului,pe sub copacii încărcaţi de luminiţe şi nori de zăpadă.O iarnă cu un alt gol şi-un alt dor.

Şi una-n care un calorifer electric se transformase într-o noapte,în şemineu.Acolo,în casa de lemn,de unde liniiştea se năştea.Da,o iarnă cu multe portocale şi oameni frumoşi.Cu poveşti magice şi totuşi, cu poveşti triste.

Şi a fost cea în care-am plecat,împingându-mi trupul spre marginea căptuşită cu pădure.Cea în care zăpada a adus sfârşitul,după ultimele pahare de şampanie.

Apoi a mai venit una şi speram din nou ca până la următoarea ninsoare,prin ceva minune universală,poveştile despre zăpadă şi iarnă să nu mai acopere doruri şi tristeţuri păcătoase.

mai devreme

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

tonuri de alb.

-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?

-Fug de apus.

-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.

-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.

Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.

Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?