în câţi ani,pe ce perioadă poţţi cu adevărat să trăieşti un deja-vu intens,sentimental,emoţional?unul profund şi nu copilăresc,unul care să-ţi bombardeze sufletul cu epuizare şi nu să-ţi lase buzele amărâte,neumerite?
la patru ani,sau cel puţin acum aşa simt.căci au trecut 4 lungi ani de la acea toamnă gri când liniştea predestina furtuna şi eu îmi onuiam trupul pe marginile prăpastiei.îmi amintesc cu amărăciunele de acele săptămâni,în fiecare zi,în fiecare toamnă,în toamne reci şi-uscate,prin crăpăturile cărora iarna intră uşor şi-aproape insesizabil.
îmi amintesc de-acele zile de cum soarele răsare,dar mereu reuşesc...reuşeam să le şi reprim.acum e greu,greu de tot să nu le simt bombardându-mi pielea,cu stranii senzaţii de deja-vu.şira spinării-mi tremură de frig şi de confuzie ca apoi uşor,încet,toate întrebările existenţiale să se hrănească din materia-mi cenuşie.încotro-mi merge viaţa şi pe ce direcţii pot să-o iau,când mă găsesc legămându-mă pe-acorduri şi gânduri de-altădată?cum să reacţionez acum,când amintirile-mi arată dezastrul şi-experienţa celebrează rece şi rea ,toate stările de tristeţe-n care oricum creierul,trupul mă înneacă?
trăiesc un deja-vu,o tăcere de care nu-mi era dor,o absenţă ciudată şi neexplicată.
aştept mereu un mâine,căci mâinele poate să aducă mai bine,mai multă speranţă,reducerea tăcerii,ieşirea din deja-vu.
0 comments:
Trimiteți un comentariu