când ne-am înălnit,trecuse deja parcă prea mult timp de când nu-i văzusem chipul.îmi doream deja de prea multă vreme să-l revăd,pentru că ştiam că doar ochii săi îmi puteau alina suferinţa.eram doborâtă şi novoia-mi rosese deja ultimele speranţe că am să-l mai întâlnesc curând.
destinul ne-a reunit chipurile într-o dimineaţă,pe nişte scări obositoare.m-am simţit de parcă întreaga lume din jurul meu dispăruse.atunci a fost şi-ntâia oară când i-am văzut strlucirea cu adevărat-ştiam că ea există,căci o simţisem de o infinitate de ori.am stat împreună şi asemenea unor copii,ne-am jucat de-a urmăritul pe ascuns.încercam să-i surprind chipul obosit şi totuşi clar,în timp ce-şi pierdea minţile-n coala albă din faţă.mă surprindea cu câte-un zâmbet timid,lăsându-mă să ştiu că jocul era în doi.
dimineaţa aceea se întinsese până spre după-masă.ne-am anulat toate planurile şi-am hoinărit prin cafenele,sorbind din ceşti parfumate.câteodată era suficientă doar tăcerea şi câteodată gândurile ni se împleteau în cristalele pe care le tot scotea din geantă.pe mână avea un inel şi spusese povetea lui.era din acel loc magic în care altădată-mi pierdeam după-amiezile,printre poveşti cu zei indieni şi ceaiuri aromate.în povestea lui totul lipsea din acea încăpere-totul mai puţin bijuteriile.îmi povestea cu drag despre fiinţele de-acolo,despre ceaiurile sorbite,despre toate pietrele pe care le văzuse.îl oprii şi-i spusesem cât de dor mi-era de acel loc,de acel om aproape sfânt,despre cum era totul,despre cum vroiam să-l duc acolo mereu.timpul se desincronizase pentru amândoi,schimbând stări şi perspective.mi-aş fi dorit să mă întorc în timp şi să-l iau de mână ca să-l duc la ţigănci,în acea seară de decembrie,când ne plimbaserăm întâia oară şi din pură întâmplare,pe stradă.
dar nu puteam.
ne-am luat de mână atunci,în prezentul acelei amieze.după cafele,după toate ţigările rulate cu grije şi fumate parcă-n grabă,ne-am trezit pe străzi,printre prea mulţi oameni şi prea multe culori.am cumpărat o ciocolată albă,de casă şi i-am dat lui jumătate.
şi atunci am realizat că-n cel mai surprinzător mod el e persoana mea.e persoana mea,de sex masculin.el e cel cu deliruri şi iubiri frânte,el e cel ce-şi caută spiritul şi liniştea,de ani de zile.e cel care-mi termină frazele şi-mi citeşte gândurile şi prenumele-i e o parte a unui prenume uitat de-al meu.
de atunci nu l-am mai văzut decât prin gândurile mele.
0 comments:
Trimiteți un comentariu