câteodată mă pierd pe cerul negru,de noapte.câteodată a devenit de fapt mai tot timpul şi asta e o altă definiţie a fiecărei seri cu cer senin.totul e calm noaptea,când verdele dispare,când oamenii dispar,când toată agitaţia oraşului dispare şi tot e mai rămâne e câte-un şuierat de tren,scăpat din greşeală.

şi...mă pierd  printre constelaţii,înercând să le descoper misterul,căci toate au unul.taurul m-a chemat mulţi ani la rând.îl priveam în ochi şi deşi nu-i ştiam numele,eram sigură că el e.de la o vreme tot tabloul capătă tot mai des muzică,şi-un ciuda ei liniştea tot răsare.o poţi auzi din trilurile scăpate parcă,de privighetori şi mierle,deşimă îndoiesc că păsări aşa nobile,şi-ar putea face cuiburi prin oraşe păgâne.

mă mai pierd prin ceruri de noapte,că să-mi meditez trăirea -acum atât de schimbată faţă de cea din alţi ani.

alţi oameni,vechi suflete,noi obiceiuri şi neîncheiate  povestiri.