eram copilă,încă îndrăgostită,(deşi îndrăgosteala nu cred că mi-a dispărut niciodată.)înnebunită de existenţa lui.mi se părea că venerez un zeu,căci în ochii lui văzusem încă din prima clipă,spirite bătrâne.nu-mi simţeam prezentul,căci capul mi-era pierdut mereu în nori şi pământul era oricum prea departe.
dar,totuşi ,într-o dimineaţă , după ce toate gurile dulci de cafea au fost sorbite,o ea mi-a spus că sufletul venerat era mai liber ca vântul.am rămas bântuită-o vreme de toate cuvintele,o vreme-n care primăvara a fost mai senină ca niciodată.
***
dar au mai trecut ani şi-n toate culoarele timpului,în toate s-a aflat câte-o învăţătură.dar cea mai preţioasă a rămas aceeaşi care,m-a adus din nori.e mai liber decât vântul şi să iubeşti vântul,e cea mai grea încercare a vieţii.
0 comments:
Trimiteți un comentariu