Câteodată mai simţeam zvâcniri de adrenalină prin corp,dar învăţasem să le controlez cumva.Ultima fusese într-o zi aproape primăvăratecă de pe la sfârşitul iernii.Trecusem din greşeală pe lângă Lună şi nu ştiu cum se făcu,dar îmi deschisesem ochii chiar în dreptul ferestrelor de unde,în câteva dimineţi am stat admirând orizontul marelui oraş.Era magică priveliştea , la fel de magică precum îmi imaginam scenariul verde ce începea odată cu primăvara, la fereastra Gigantului.
În acea zi simţisem cum înima îşi schimbase ritmul în frânturi de secundă,ca apoi să-şi revină la loc.Dar doar maşina ce-şi mişca roţile rapid,reuşi să-mi cureţe sângele de negreală,căci în dreptul Lunii,de-ar fi fost să stau în picioare,genunchii sigur s-ar fi transformat în gelatină.Mi-era dor de el,ca de orice animal la care,la un moment dat,ţinusem.Mi-era dor de el şi nu puteam înţelege de ce,în general de Iepuri,despărţirile psihice erau atât de grele.De ce fiecare zi trecută antrenase legături neuronale complexe şi de ce toate-mi transformaseră inima într-un colaps de sânge şi chimicale.
O întrebare la care nu puteam să găsesc răspuns şi-o întrebare de care începusem să mă satur a-i mai căuta răspunsuri.Ciudate erau de fapt toate ataşamentele şi ,întrebarea nu era legată de fapt de miticii Iepuri,cât mai degrabă de ataşamente în sine.
Îl aveam şi nu pe Gigant,lucru care-mi antrena altfel de comportamente deviante , ce cădeau vertiginos spre latura umană şi tristă a afecţiunii.Îmi aminteam vremurile în care-l uram,vremuri în care furia pentru el era mult mai mare decât fascinaţia ce o lăsa în urmă.Dar îl aveam şi nu şi,oricât de multă plăcere îmi cauza nestatornicia aceea sentimentală,sufletul tot se întorcea adrenalinic la Iepurele maroniu,micuţ şi pufos,de-o drăgălăşenie rară,de care cu cateva secole în urmă,mă ataşasem absurd,haotic delirant,cu fiecare moleculă din corp.
0 comments:
Trimiteți un comentariu