..jumate

Cu o seară înainte,ne redusem plânsul la amintiri şi bârfe dar următoarea dimineaţă veni,cu al ei gri orizont.

Ciudat e aşa,cum dimineaţa când te trezeşti nu ştii niciodată unde ai să ajungi.Mă trezisem singură în patul meu din micul oraş,privind în gol spre baldachinul alb,sperând că era cu adevărat ultima trezie,căci putea la fel de bine să fie doar o trezie-n vis,aşa cum o mai păţisem altădată.Daca ar fi fost vis,ar fi fost a cincea încercare de-a mă trezi.Aşa poate fi eternitatea.Cine ştie,poate să nu fie nici rai nici iad,nici o lume în care oamenii nu zâmbesc şi unde stelele nu există noaptea pe cer.Eternitatea poate fi încercarea continuă şi imposibilă de-a te trezi.Mă ridicasem din pat,într-o stare de semi trezie,cadou al unei noi perioade de insomnie dureroasă.Îmi amintisem de-un film pe care gigantul mi-l recomandase.Tata-mi înmânase cana de cafea,preparată cu drag şi după ce sorbisem câteva guri,îmi lăsasem capul greu pe masă,într-o tristeţe din care născusem o aţipire scurtă.

Câteva minute rămăsesem singură în întrega casă şi nu puteam să nu mă gândesc la goliciunea ce rămase în casa Lorisului.Mai erau câteva ore până când "now what" avea să se instaleze şi îmi simţeam vina că am să o las din nou singură,mişcându-mi fiecare celulă din corp.

Timpul trecuse aşa o vreme ca apoi să mă trezesc din nou , în faţa capelei unde plânsesem întâia oară în ultimele 36 de ore de delir macabru.Atmosfera era mult mai amorţită şi poate că sutele de oameni şi-ai lor aburi calzi,transformau întrega întâmplare într-o dramă cosmică,într-un cimitir uitat de lume,cu statui mâncate de timp.Vântul nu sufla , de parcă s-ar fi oprit odată cu viaţa.Copacii-şi ţineau crengile nemişcate,deasupra capetelor triste.Şi trecuse şi asta,iar pământul fusese aruncat şi-apoi acoperit cu flori.Tristeţea era peste tot,in oameni şi-n spaţiile goale dintre ei,în şirul lung ce părăsea cimitirul.Tristeţea era omniprezentă,după cum se spune că e şi Dumnezeu.

-Bine că a trecut,bine că a trecut.Şi acum o comă,nu?

-Bomboane?

-Alcoolică mai bine..

-...şi apoi câteva zile de somn.

La masă,câteva zeci de minute mai târziu,multe chipuri se umplură cu zâmbete uşoare luate din amintiri depănate.Un amalgam de poveşti din tinereţi de treizeci de ani  sau drame ai adolescenţilor lumii noi.Printre multe ţigări fumate,moartea dispăru şi în urmă rămăseseră doar poveştile din era vieţii,cea trecute şi cea prezente,căci pentru toată lumea,viitorul devenise cel mai incert lucru,aproape un tabu.

-Draga mea,şi dinţii mei sunt la fel de albaştrii precum ai tăi?strigase Lorisul din cealaltă parte a mesei.

-Nu,ai tăi sunt chiar albi!N-ai băut mult,nu?

-Păi cam două degete,uite cât lipseşte din pahar.

-Ah păi,eu n-am băut decât cât lipseşte din carafă,deci cam două degete de la bază.

Văzusem un zâmbet tipic ei , născându-i-se pe chip.Unul de care mi-era dor,care judeca plin de iubire şi amuzament gesturile-mi brute.

-Ştii,a devenit puternică şi cred că nimic nu o va mai putea distruge de acum înainte,mă coti sufletul din stânga mea.

-Păcat că toată puterea asta a costat aşa de mult.

După ce seara se lăsase,băteam din nou drumul spre marele oraş.Trei oameni ,singuri pe drum într-o maşină presărată cu tristeţe.Muzica,ritmul ei,schimbările ei repetate,toate puneau accent pe trăire,iar glumele,bârfele şi poveştile nu mai puteau distorsiona starea încă de şoc,trăită-n ultimele zeci de ore.O fi fost şi noaptea de vină,ce făcea drumul lin şi pustiu să pară cu adevărat,linia vieţii.

Acasa insomnia se aşezase-n patul meu.Îmi fusese camaradă până târziu în zori.O amantă tristă,ce nu-mi inducea plăcere niciodată când o reîntâlneam.