springtime carnivore.

Afară mirosea a asfalt uscat şi copaci infloriţi.Un miros puternic de seară,pe care doar oraşele îl purtau,în amintirea mea.Desigur că mi-era dor de primăvara în cartierul marelui oraş,cel plin de case vechi şi oameni bătuţi de timp.Mi-era dor de vremurile acelea suave,în care străzile miroseau a caprifoi şi dimineţile mă prindeau împreună cu Lorisul,alergând goale,pe asfaltul încins de căldura prematură.

Aşteptam să plec acasă.Acasă în micul oraş,unde în tot orizontul larg,verdele copacilor triumfa.Era cel mai aproape lucru de amintirile-mi dragi pe care îl aveam,acolo în monotonia depresivă-n care-mi duceam cu greu zilele.

Mirosea a asfalt uscat şi a copaci înfloriţi.Seara se lăsase de ceva vreme iar pe drumul spre casă,nu puteam să nu mă gândesc la Gigant,la viaţa lui distantă,la viaţa chipul său ciudat şi toate sentimentele ce le renăscuse în interiorul sufletului meu.Mă gândeam adesea la fereastra sa,la păsările ce cântau dimineaţa în copacii din faţa ei.Într-una din serile ce trecuseră plictisite,prin viaţa-mi monotonă,simţisem aerul schimbându-se subit.În faţa ferestrei mele un  nor imens şi gros se aşeza peste crestele copacilor,peste iarba deasă,peste orice era natură născută din nimic.

-Îmi amintesc prima toamnă din marele oraş.Norul acela de insecticid mă prinsese pe stradă.

-Îmi amintesc şi eu prima oară când l-am cunoscut.Simţisem gustul dulce în gură şi curând după,una din făpturile cu care stăteam , admirând liniştea,se sufoacase subit.

-Da,norul avea acea putere.Eu am fost multă vreme fascinată de el,dar nu mi-a luat mult să asociez zgomotul infernal al maşinii din care se năştea , cu absenţa trilurilor păsărilor.

-Bucură-te cât mai poţi,în curând vor dispărea toate.Insectele vor muri,iar păsările...ele vor zbura spre alte locuri.

Retrăiam aceeaşi poveste primăvăratică.O îndrăgosteala stupidă,ţesută cu fumul alb şi umplută cu absenţa păsărilor.O îndrăgosteală stupidă,legată de o făptură pe care doar vorbele animalelor îmi aminteau că e reală.Mă întrebam dacă la fereastra Gigantului,păsările încă mai cântau.Nu mai ştiam , căci trecuse aproape un secol de când dormisem în casa lui.Un secol în care fiecare moleculă din corp suprimase prezenţa lui pe pielea-mi albă.Un secol în care nu trecuse noapte în care să nu-l întâlnesc în vise,ca dimineaţa la răsărit,să-l pierd în delirul realităţii.
Îi duceam dorul,desigur.Dar câte făpturi nu lipseau din viaţa mea?
Sfârşitul unui alt mileniu se apropia.Un alt sfârşit în care mă trezeam la fiecare apus,plângând la colţurile marelui oraş.Plângând pe mut,căci ultmul gram de demnitate-mu cenzurau încontinuu,strigătul interior.Un alt sfârşit se apropia şi eu ţeseam în continuare pânza uniformă a unei făpturi pierdute,nefericite.