Trecuseră câteva secole de când nu mai ştiam nimic de el şi totuşi , pe la începutul primăverii îi auzisem vocea,venind de departe,de undeva din străfundul izolării sale.Câteva momente mai târziu străbăteam marele oraş,admirând goliciunea lui acoperită parţial de ploaia măruntă,de parcă ar fi fost o fecioară din poveşti vechi.Frigul părăsise de puţină vreme străzile,dar obişnuinţa îmi îmbrăcase trupul în stofa neagră,groasă de care abia aşteptam să scap.Întregea fiinţă-mi era neagră,devenită parcă acea imagine pe care adesea,mintea mea o pictase în copilărie.
Ajunsesem în inima oraşului , ca apoi să mă abat pe străduţele cu case vechi,unde Gigantul locuia.Ferestre înalte reflectau aerul umed , colorat de lumina gălbuie a felinarelor şi câinii din curţi îmi priveau tăcuţi,paşii repezi în sincron cu bătăile inimii.Simţeam o emoţie profundă , un copil al e nebuniei accentuată de noapte şi dor.
Casa Gigantului era neschimbată.Nu putea să se schimbe prea mult oricum,căci din toate basmele auzite despre el,ştiam că era un statornic.Putea fi uşor asemănat unei constante matematice.Ferestrele imense stăteau larg deschise,acoperite uşor cu o bucată de material roşu,parcă în aceleaşi nuanţe cu cele pe care becul palid,acoperit de-o eşarfă ,le năştea.Era ceva feeric acolo,lipsa timpului sau cărţile vechi aruncate ici-colo.Poate erau cutiile mari de lemn din care muzica ieşea,sau poate erau paharele de vin pe care Gigantul le umpluse,în timp ce încercam să-mi adun minţile.
O vreme am stat povestind,pe pervazul lat,la marginea căruia întunericul începea.În depărtare trenurile se putea auzi gemând în gară pe trilurile păsărilor de noapte.
-Ştii,acum că s-au întors păsările,nu pot să nu mă înteb oare cum au ajuns pescăruşii în marele oraş?Suntem cam departe de mare,nu?
-În amonte,pe râul cel lat.Banuiesc că s-au rătăcit pe ape.Nu ştiu,dar îmi amintesc că acum o jumatate de mileniu,când m-am mutat aici,eram fascinată de faptul că pescăruşii-şi făcuseră cuib pe clădirea teatrului.E în inima oraşului,cam departe de apă.
Mă simţeam ca acasă,poate pentru că era şi el de-acolo,poate pentru că şi ferestrele sale din micul oraş băteau spre răsărit.Poate era sunetul trenurilor sau al păsărilor,sau poate era pervazul lat de vină.Stateam pe el amândoi,privind spre cerul ce se înseninase subit,de parcă ar fi fost o hologramă.Îmi cuprinsese capul în mâinile sale mari şi fără s-apuc să clipesc , îmi sărutase buzele.Le zgâriase cu barba uşor crescută , dezmierdându-le apoi cu degetele sale fine.Mai târziu mă trezisem vâzându-i reflexia onduindu-ae frenetic în oglinda veche,imensă.La marginea ei se distingea claia de păr rosu,pe care o strângea în pumni.Aerul rece,nocturn tempera căldura născută de corpurile noastre.
Fusese aşa până în zori,când Gigantul adormi.Îl privisem o vreme,pierzându-mi apoi focusul ochilor în lumina palidă a încăperii.Adormisem şi eu,deşi ironic,era ultimul lucru pe care mi-l doream.
0 comments:
Trimiteți un comentariu