În pădurea marelui oraş,soarele era imaginar,dar şi aşa mie-mi încălzise oasele,în acea zi lungă,aproape dublată de nesomn.Numeam trăiarea "primavră-n Bangladesh",deşi nu eram singură dacă primăvara acolo,era ca cea din capul meu.Întreaga mea lume era un Bangladesh şi chiar detotul se întampla doar de puţină vreme,nu ţineam minte când,mai exact,totul devenise aşa.
La un moment dat cedasem de tot.Somnul mă luă pe surprindere,zdrobindu-mi culoana.Mă trezisem de durere,într-un moment în care veioza aprinsă picta pe peretele roz,raze de soare.Dimineaţa debutase de mult,simţisem lumina scursă pe langă eşarfa din geam,uitată strânsă într-un colţ.Nu vedeam soarele şi asta mă întrista teribil.
Prin faţa ochilor trecuseră fugitiv imagini din dimineaţa petrecută lângă Gigant.E ciudat când dimineaţa te poţi trezi în patul tău şi seara să te surprindă în alte aşternuturi.Ciudate sunt făcute zilele.Realizasem că mi-era atât de îndrăgită atmosfera din casa Gigantului,pentru că-mi aducea aminte de vizuina Iepurelui alb.Sălbăticia solitară,pereţii înalţi încălziţi de-o sobă veche,lumina primitivă.Liniştea de la capătul tuturor cuvintelor şi stângăcia de la debarcare.Trăisem mai demult asta şi deşi ar fi trebuit să învăţ ceva,trecuseră prea multe secole ca să-mi aduc aminte de sentimentele aferente.Erau toate blocate înauntrul meu,din nevoia de-a simţi ceva,departe de monoton.Era un viciu.
0 comments:
Trimiteți un comentariu