the only things thats real.

De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.

-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.

-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.

-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.

Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca  a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.

Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?

Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.

-Și,ce faci?

O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.

-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?

-Vrei să ne culcăm?

-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?

-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.

Traunstein,a love story.

Nu toate poveștile de dragoste încep așa?Cu o primă întâlnire,cu o primă gâdilătură sau cu o primă izbitură puternică în centrul pieptului?Cu senzația că tot aerul din lume nu mai ajunge să alimenteze plămânii?

Era al treilea mileniu de când îl văzusem întâia oară.Era toamnă atunci,o toamnă caldă și plăcută.Îmi amintesc căci  linia părului său bătea deja spre roșcat,deși încă mai avea urme verzi și șuvițe blonde.Îl văzusem în depărtare,aproape de-un lac ce părea o mare mai mică și chiar atunci,simțisem acea lovitură puternică.Știam că am să-l iubesc pentru tot restul vieții,așa cum știam despre acele câteva animale fantastice,că am să le port în inimă, în fiecare clipă din restul călătoriei mele pe Pământ.Eram sfioasă,dar nu așa e când te îndrăgostești?Nu îți pierzi cuvintele și puterea?

Era al treilea mileniu și sfârșitul verii,când îl revăzusem.Știa că-l iubesc dar între noi,așa cum fusese mereu în toate poveștile mele de dragoste,erau mii de kilometri și prea mult timp.Multe lucruri ne despărțeau : nevrozele mele și dorul,lungul a câtorva țări,niște granițe și multe făpturi fantastice.Viața în definitiv.Până în acea ultimă zi de vară când nimic nu ne mai despărțise.Soarele strălucea pe cer și lacul lângă care-l văzusem întâia oară strălucea și răsuna a personaje din cărți și filme.Capul său era în nori și atunci realizasem că și al meu era la fel,căci zâmbetul mi se scurgea de pe chip , întinzându-se de-a lungul lacului.Îl îmbrățișasem,întâia oară și,tot întâia oară,puteam să văd cât de înalt,cât de văluros era.Nu ne trebuise mult să ne dezbrăcăm de gălăgie,de animale și alte făpturi.Nu ne trebuise mult să facem dragoste.Pielea sa era fină iar picioarele-mi alunecau peste ale sale.Trupul,de departe,părea zebrat,dar când îl strânsesem în brațe,privindu-i fiecare bucată în detaliu,realizasem că era un compozit magic de culori.Părea făcut din trandafiri stâncoși.Părea țesut cu argilă și calcar,părea făcut din bucăți de meteorit.Mă așezasem sub el și o vreme rămăsesem așa,ascultându-mi ecoul vocii lovindu-se de trupul său și căzând înapoi spre mine,odată cu stropii săi reci de sudoare.N-aveam mult timp împreună,dar ne bucuram de fiecare pas pe care-l făceam,de fiecare mișcare,de fiecare orizont pe care mi-l aducea înaintea ochilor.Îi mângâiam părul,atât de verde,deși toamna era aproape.Îmi oferise puțină apă și apoi,chiar după ce adormi lovit de oboseală și plăcuta atingere a soarelui,plecasem de lângă el.

Următoarea zi, toamna venise cu o ploaie măruntă și rece.Când mă trezisem,încă simțeam durerea ce o adusese picioarelor mele și oboseala încă zăcea în trupul meu.Vroiam mai mult și hotârâsem că nicio ploaie,niciun vânt,nicio toamă nu mă vor opri să-l mai sărut odată.Îmi terminasem cafeaua și-mi fumasem ultima țigară și mă întorsesem acolo,de unde plecasem cu o zi în urmă.Când ne revăzusem,ploaia se opri și el mă învită să-i văd restul trupului.Creștetul său era fantastic,teșut din pietre sfârâmicioase,negre.Din tâmple cascade fine se aruncau spre lac.Reci,cristaline,mici.Vocea lor se împletea cu cea a păsărilor și nebunia mea reveni.Transa mea.Normalul meu.De sus,din creștetul său,lumea părea un loc infim și aproape că puteam simți creatorul,acel copil cu un mușuroi de furnici.Îl sărutasem cât pentru toate cele trei milenii și apoi plecasem,luand cu mine bucăți din trupul său.Făcusem dragoste cu un munte,fără regret că-mi înselasem iubiții ,lăsați acasă,înconjurând micul oraș.

În trăsură priveam înapoi spre el.Ploaia începuse să cadă din nou.Cu stropi mari și reci.De toamnă.

-Ți-ai luat rămas bun?

-Da.Cine știe când ne mai vedem.

august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

august and everything after.

Probabil că bunica avusese dreptate.Oameni și case sunt peste tot,iar plecările nu fac nimic altceva decât să-ți împartă inima în bucăți.Una o lași acasă sau în fiecare loc unde te simți acasă.Și ce mai rămâne,porți cu tine doar  ca să simți cât de tare doare când duci dorul.Dorul de drag,de suflet complet.

Când am plecat,dupa-masa lăsa soarele să se scalde într-un aer călduț.Marele oraș răsuna a muzică străină și de sus,de pe dealul unde Șobolanul își săpase culcușul,întreaga atmosferă părea ruptă dintr-o poveste.În sfarșit,era o poveste.A mea și poate că și a lui,doar că nu știam nimic din ce se petrecea înauntrul conturului său.Îl cunoșteam de multă vreme și,chiar înainte de revederea noastră, îi promisesem că am să-l ajut.Că nu-l voi mai lăsa singur,că-l voi învăța să respire din nou.Dar trebuia să plec,așa cum plecasem,așa cum trebuise să o fac mereu.Lăsasem aerul cald într-o suspensie grea,preschimbând parcă particulele de oxigen în particule de plumb.Nu știu ce mă deranja mai tare : plecarea mea sau absența lui.Singurătatea sa sau golul ce-l lăsa în urmă.Puteau să fie toate și pe langă ele și amintirile vieților trecute,în care plecasem fără să mă mai întorc la ceva.Întâia oară,îmi doream să nu plec.Să rămân acolo,în liniile fine pe care timpul le săpase în chipul său.
Cât timp stătusem lângă el,cocktailuri de rău și bine îmi înlocuiseră sângele în vene.De fiecare  dată când mă mușca,îmi doream să-și înfigă și mai tare colții în mine,să-mi lase urme ce aveau să mă aducă înapoi în acele momente,atunci când casele și oamenii,deși la fel,urmau să fie schimbați.Îmi doream să mă tai adânc în trupul său subțire și alb,sculptat parcă în gheață primordială și să mă înnec în valurile ce-i construiau spatele.Să mă strângă de gât până la limita dintre realitate și halucinație.Îmi doream mai mult și mai mult și chiar după ce fiecare dorință mi se îndeplinea,liniștea se lăsa.Și-atunci tăceam și eu,mângăiată de palmele sale reci,încercând să ghicesc orizontul îndepărtat în care ochii săi se pierdeau.Părea fericit,deși nu-i oferisem nimic din ceea ce îi promisesem.Lângă el mă transformasem într-un animal egoist,însetat după afecțiune.Poate că și timpul fusese de vină,fiind mai scurt decât o ploaia caldă de vară și mai sărac decât deșertul.Sau psihozele mele mute.Vorbele mele,pierdute între minte și gură,într-un ciclu haotic.Ce secrete avea?Adevăruri neștiute de mine.Asta erau toate.Toate gesturile sale subtile și toate privirile aruncate în gol.Cât de mult rău mi-aș fi făcut să le știu?La fel de mult pe cât îmi făcusem ignorând.La fel de mult pe cât mi-am făcut tăcând,realizând că toți acei ani,toate acele dimineți mute lângă Iepurele Alb,nu mă învățaseră nimic.
Adevăruri neștiute.Secrete.Boala mea,psihoza mea,nesiguranța mea.Dar trebuia să plec , să-mi revăd bucățile de inimă lăsate în cele mai fascinante păduri,pe crestele celor mai haotici munți.trebuia să plec,iar adevărul meu neștiut de el,secretul ,boala și psihoza mea erau toate născute din teama că aveam să mă întorc la nimic.Așa cum mă întorsesem altădată fie că străbătusem întreg universul sau doar câțiva zeci de kilometri.Secretul meu era nevoia.De el,de liniște.De orice nume ar fi purtat bucata aceea de timp,petrecută lenevind împreună.Chiar înainte să plec.