vară,2012.

trebuie să recunosc că mi-era dor de vară.foarte dor,vara se intamplă atât de multe lucruri frumoase...

când oboseala capătă glas.

nu există urmă de indoială-am să-l iubesc întreaga mea viaţă,doar ca acum  am obosit să-l mai iubesc,să mă mai trezesc frântă şi tristă că vise-n care i-am simţit din nou pielea cafenie,s-au terminat cu soarele-n chip.am obosit.

şi-n toată oboseala mea,evident că golul s-a instalat ţi că odată cu el şi depersonlizarea a bătut la usă.eram o altă persoană pe vremea când toate resursele personale mi le alocam iubindu-l.îmi imaginam că într-o zi are să-mi scrie sau are să-mi bată la uşă,spunându-mi că-i e dor şi dor de cele ce s-ar fi putut,dar nu s-au întâmplat niciodată.

despre golul meu , am mai vorbit şi probabil am să mai vorbesc fugitiv o vreme bună,până când am să obosesc în a-l mai simţi şi pe el.până la urmă toate mă obosesc,dar ciudat e modul în care viaţa mă duce mai departe - acum fără planuri prea mari şi cu mult prea multe spaime şi frici.viitorul există şi el pe undeva şi-n toată viziunea mea,e pare surprinzător de luminat, deşi toate gândurile sunt trasformate-n ipoteze efemere.nu ştiu ce fac,de când am decis că sunt prea obosită să-l mai iubesc.existenţa mea e deja un obicei sumbru de a umple golurile cu lucruri pe care altădată le făceam natural,dar acum îmi sunt grele ca plumbul.poate că,odată cu oboseala,mi-am pierdut naturaleţea,sau poate,nu am avut-o niciodată,după cum nici pe el nu pot să afirm că l-am avut.

despre tot ce are să se îmtâmple am hotărât să nu mai vorbesc,cel puţin până când viitorul e deja prezent,iar prezentul - trecut.singurele idei concrete ce-mi mai parazitează mintea,mă surprind prin obictivitatea lor.toate,toate ideile au acum un alt aspect,când subiectivul a ieşit din esenţa dragostei pentru el.analize temeinice şi rânduri multe scrijelite pe documente digitale,asta e tot ce am acum.ei bine,asta şi multe flashuri de când mintea nu-mi era amnezică din cauza prezenţei lui.de parcă,in acea dimineaţă în care am ştiu că tot ce urmează să fac e strict pentru mine şi nu-l mai implică nici măcar în plan ipotetic,am suferit un proces de transcedenţă - din copila îndrăgostită în fiinţa ce ştie că undeva persoana care are să-mi suporte isteriile şi sindroamele obsesiv compulsive,mă aşteaptă să ne bem cafeaua împreună,dimineaţă de dimineaţă.

tot ce regret din oboseala mea e că mi-am pierdut happy place-ul.nu mai prea am unde să fug când clipele devin prea grele.sau poate că am şi mi-e prea lene să caut,se prea poate.

am să-l iubesc toată viaţa şi la sfarşitul ipotetic al zilelor ,va ştii asta mai bine decât mine.dar până atunci am hotărât să-nnot în zilele tot mai compacte,pe care viaţa mi le trânteşte pe-un covor roşu,de cum răsare soarele.aşa,doar cu schiţe de viitor şi sentimente sigure despre-un el ipotetic.

dimineaţa.

mă trezesc dimineaţa,lăsându-mă uşor purtată de mirosul delicat al cafelei şi privind pustiu spre fereastră ,golul orizontului răsună-napoi în centrul trupului meu.şi e aşa,de cateva dimineţi bune deja,gol,pustiu,în ecouri.m-am întrebat cum vor fi dimineţile acelea când după toate amintirile şi dramele,după toate melancoliile şi beţiile,voi reuşi în sfarşit să-mi eliberez sufletul.nu ştiu cum e căci dragul e încă în interiorul meu şi câteodată-i mai vad umbra,iar în miez de noapte,când întunericul mă pride trează adesea mă deştept din meditaţii în care gândurile s-au dus cu el undeva,într-un deşert.

mă trezesc dimineaţa şi-mi mai amintesc persoanele din trecut.persoanele mele.toate acele fiinţe pe care le-am cunoscut în sinea mea,la un momet dat sau altul.îmi amintesc cu drag de ea,de cea pierdută-n deşert şi dansuri marocane,de cea îndrăgostită şi pierdută-n tot ce era frumos.şi-apoi a venit cealaltă,cea care a schimbat perspective şi delăsări şi dureri de oase din pseudo oboseală.nu-mi mai amintesc mai nimic din acei ani,de parcă în fiecare noapte de ceva vreme,cineva-mi mănâncă firmitură cu firmitură materia cenuşie.nu-mi amintesc nimic,poate de aceea nu mai găsesc nici dragostea aceea fără de somn,pe care-o purtam cu atâta..mândrie bolnavă.şi visele mi-l aduc tot mai rar şi-atunci tristeţea mă curprinde,de parcă cea dintâi fiinţă mi-ar spune că e cel mai bine aşa.

dar e golul şi-odată cu el un soi de spaimă.căci eliberarea spulberă felul în care mintea funcţionează.

mai multe forme de realitate.

soarele era în spatele oraşului de ceva vreme.mai lumina puţin şi totuşi intens,dând clădirilor un soi de aură intens strălucitoare.îmi pierdusem capul cu câteva străzi înainte,căci era fantastic să-mi văd simţirile,din holograme în realitate.îmi pierdusem capul în deşteptare.

lumina din spatele clădirilor , curăţa oraşul,lăsându-l un loc aproape magic.şi-n toata magia asta văzută cu ochii focusaţi la infinit,la un orizont destul de îndepărtat, i-am văzut silueta.mi se părea superbă,impunătoare şi de-un teribil calm.privind în gol spre-acel orizont,m-am lăsat blocată de silueta lui şi genunchii -şi transformaseră oasele-n gelatină,instant.mi-am deschis ochii şi-am realizat cine e.puteam să mai aştept un verde,să-l întămpin şi să-i spun lucruri pozitive,aşa cum şi mie mi-ar fi spus.dar oraşul mă chema şi-n magia lui,schimburi de gânduri s-au înfăptuit.ne-am salutat doar ochii şi-am fugit în grabă spre alte părţi,lăsându-mi rochi largă să coloreze urma mea.cănd am ajuns destul de departe ca să-mi revin din imensa bucurie,mi-am întors capul să văd ceea ce făcusem.i-am văzut ochii îndreptaţi spre mine.mă rugau să stau.