mi-ar placea adesea sa-mi pot filma viata,asa intr-o paralela intre ceea ce-mi doresc si imaginez si tot ceea ce se intampla cu adevarat.
adervarul e,ca mirarea nu ar trebui sa-mi fie mare,c-am luat-o din nou pe calea cea nedreapta si totusi sfanta,a dezechilibrelor si tulburarilor,caci am ramas blocata intr-un moment,intr-o perioada,ce pare fericita doar in blocajul meu,in amintirile mele.
adevarul e ca n-am fost niciodata fericita.nu in trecutul in care tin eu minte c-as fi fost.
nu ma pot gandi la viitor ca la un tot unitar in care sa ma vad implinita.implinirea mea depinde de o variabila,care,m e t a fizic vorbind si deloc matematic,e mai mult o constanta-una care s-a sters singura din viata mea,aceeasi din cauza careia toate circumvolutiunile creierul meu simuleaza,adesea, psihoze,depresii,instabilitati.
adevarul e ca ma gasesc singura,noaptea,dimineata la cafea,uitandu-ma peste poze.peste pozele lui,de multe ori realizand ca pe fata mea schite ale unor zambete amarui,au fost desenate,de muschi,simple prelungiri ale centrul nervos unde imaginea lui,sta stocata.cateoata cred ca,de-ar fi sa pot vedea fizic,locul de unde toate sentimenele mele continua sa izvorasca si sa traiasca,i-as gasi imaginea lui,tridimensionala,sculptata din fluide,urcata pe-un altar.cateodata cred ca altarul chiar exista.ar explica multe.
adevarul e ,de fapt,ca mi-ar fi placut..sa apar in toate-acele poze, imbracata-n haine lejere,sa am parul impletit si incalcit.mi-ar fi placut sa zambim impreuna,pentru mai mult de-o dimineata,pentru mai mult de-o poza veche.mi-ar fi placut sa ne trezim in mijloc de pustietate,sa-i ascult muzica,sa-i sustin visele,sa-i ascult povestite.mi-ar fi placut sa-l vad crestand copaci uscati,cu cutitele-i dragi,sa-i pictez,sa-i scriu.mi-ar fi placut sa-l ajut,sa facem lucruri colorate,sa ne obosim printre ceaiuri si cafele si plante uitate de dumnezeu pe pamant,din vremea in care pamantul era cald si bland.
mi-ar fi placut sa nu traiesc cu regretul ca n-a fost nimic,de fapt.
mi-ar fi placut sa nu treaca inca-un an,cu-ntaiul mai batand la poarta.sa nu treaca noaptea,asteptand un semn,ca n-a uitat,c-am fost.
mi-ar fi placut sa nu fiu studenta la psihologie,doar ca sa invat sa traiesc cu mine si-amintiri si iluzii nocturne.
0 comments:
Trimiteți un comentariu