मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.