Aprinsese focul în sobă,o bucată de tinichea ce părea mai degrabă o bombă uitată de timp într-o casa bătrână,undeva la marginea centrului marelui oraş.Flacara părea să se lungească spre tavanul infinit ,dar o calmă,punând peste ea un ibric cu smalţul ciobit,în care câteva ceşti de apă aşteptau să se încălzească.Îi urmărisem procesul minuţios,cu coada ochiului şi nu puteam să nu rămân fascinată de calmul cu care-şi ducea la capat fiecare minut,transformat în rutină.Eram absorbită într-un melange de lumi interioare - lumea gigantului tacut şi ciudat şi lumea mea,o furnică speriată şi redusă la absurd.
-Câte linguriţe de zahăr?
-Două,îi răspunsesem cu strângere de inimă căci preferam mai multe.
Îmi întinsese o fiertură neagră într-o cană roşie,contrastantă şi lucioasă ce părea a fi făcută special pentru palme mici.Sorbisem băutura şi spre surprinderea mea,gustul ei era mult mai intens şi era cu siguranţă mult mai dulce decât mă aşteptasem.Îmi arsesem vârful limbii ca apoi să mă înnec,lucru ce-i născuse câteva zâmbete pe chip,naturale şi inocente de parcă ar fi fost un tată amuzat de stângăcia copilului.Imediat după,se lăsase liniştea şi ne acoperisem cu ea,privind spre ceaţa alba ce ştergea orizontul marelui oraş,altădată atât de uşor de înţeles din fereastra sa mare.
În tot timpul acela,în toată liniştea şi-n toată lumea aceea nou născută, nu puteam să nu mă întreb cum ajunsesem să stau acolo,lângă gigant,privindu-l din când în când,fascinată de ceea ce era,de încăperea în care trăia,de viaţa lui ce-mi aducea aminte de cu totul şi cu totul alte vieţi,de pe vremea aceea mitologică în care aparent cunoşteam fericirea mai bine decât oricine.Cu câteva milenii în urmă îi dispreţuiam întreaga existenţă căci ştiam câtă suferinţă adusese în sufletul altor oameni,dar pe atunci nu-l cunoşteam decât din poveşti delirante şi întâlniri fugitive prin micul oraş,întâlniri ce se încheiau oricum cu ignoranţă şi ochi daţi peste cap.Şi totuşi,mă aflam acolo,sorbind cafea lângă el,cu urme de muşcături încă vizibile pe buzele-mi uscate de iarnă şi mici zvâcniri trupeşti lăsate-n urmă de dimineaţa ce ne dezbrăcaseră trupurile,unindu-le şi onduindu-le în diverse ritumuri.
Trecuseră cincisprezece ore de când apărusem la poarta sa veche.În întunericul născut de miezul nopţii,aşteptând să mă deschidă,realizasem că timpul stătea.Acolo timpul stătea,provocându-mi o stare euforică aproape indescriptibilă.
Ne terminaserăm cafelele şi hotărâsem din priviri să ne întoatrcem la lumea reală.Pe drum,după ce ne împărţiserăm cărările,rămăsesem o vreme uitându-mă cum silueta i se dizolva în negură.Era uşor de distins,căci era lung până la cer şi îmbrăcat într-un negru cules parcă din ochii săi mari.
0 comments:
Trimiteți un comentariu