Pe drum,priveam orizontul alb,pătat pe-alocuri cu copaci maronii.Şoseaua era lină şi purta aceleaşi tonuri gri cu cerul.Îmi amintesc un drum asemănător.Era tot mijloc de iarnă şi pe bancheta din spate a unei maşini neîncăpătoare-mi pierdeam minţile în lipsa de culori a naturii.Eram o mână de oameni visători şi mergeam cu toţii spre micul oraş,răsuflând a uşurare.Timpurile erau line,pentru toţi şi deşi întreg drumul răsuna a cântec de încântare,nu puteam să-mi desprind ochii de la orizontul monocrom.
Trăiam un deja-vu,dar mai trist.Eram din nou,multe suflete aburind într-o maşină mică,scăldată-ntr-o tristeţe ascunsă când de linişte când de glume deocheate,monotone şi totuşi triste din adevărăciunea lor.Mă găseam pierdută în orizontul,care realizasem că era la fel ca ce-l de-acum un mileniu.Întreaga natură era la fel,doar că acum înţelegeam cu totul cântecul ei trist.
Zâmbisem mult,dar eu mereu am zâmbit în situaţii de şoc,ca un om bolnav.Dar la fel făceau şi ceilalţi,scutindu-mă de vină.La sfârşitul drumului,zăpada dispăruse cu totul,lăsând pământul să coloreze griul într-o culoare pământie.
Mai târziu în micul oraş începu să ningă şi-mi simţeam picioarele degerând,pe scările de piatră dinaintea mea.Auzeam glasuri şi voci , tot mai aproape şi pe măsură ce mă apropiam de capela cea mică,simţeam cum chipul mi se dezgheţa,cu şiroaie mici de lacrimi.
Mai târziu în micul oraş începu să ningă şi-mi simţeam picioarele degerând,pe scările de piatră dinaintea mea.Auzeam glasuri şi voci , tot mai aproape şi pe măsură ce mă apropiam de capela cea mică,simţeam cum chipul mi se dezgheţa,cu şiroaie mici de lacrimi.
Şi-apoi o auzisem.Am stat o vreme aşteptând ca parte din lume să se evapore şi-atunci când ne-am văzut îmi stersesem lacrimile , făcând loc pentru ale ei.Mă strânsese în braţe o vreme şi-apoi mă privi cu durere.
-Ai venit!M-am gândit să te sun.Mă tot uitam şi nu ştiam de ce nu veneai.
-Am aflat de dimineaţa,M-am îmbrăcat şi am venit.Credeai că am să te las singură?Te-am lăsat destul.
După o vreme,plânsetele se opriră şi mulţi din oameni erau deja plecaţi.Rămăsesem o mână de oameni,amorţiţi.Hotărâsem să mergem în casa Lorisului , unde liniştea vâjâia în toate colţurile.Era teribil de ciudat,căci nu trecuse mult de când aceeaşi linişte se mai lăsase.Dar pe atunci era vară şi cald şi înca mai existau zile de mâine.Ne strânseserăm să ne încălzim,să ne revenim, să facem terapie,mă rog o terapie de amintiri şi poveşti stupide,de ţigări fumate în neştire,în tutun italienesc rulat şi-n furscuri rămase de mai devreme.Mascam tristeţea.
Si era doar a doua zi, dar mai urma una ,mult mai lungă.
Noaptea zăpada era tot mai mare.Orizontul gri şi trist se apropia cu paşi repezi.Avea să vină până la răsărit.
0 comments:
Trimiteți un comentariu