douăzecideceasuridedelir.

La miez de zi,când noaptea noastră se încheiase,soarele ne orbiseră retinele.Era zi de mult,dar peştera în care ne pierdusem minţile în ultimele şapte ore , distorsionase cu totul timpul şi realitatea.Nu mai ştiu cum ajunsesem acolo,căci era penuntima destinaţie spaţială din multe pe care le vizitasem.Nu ştiu nici cum ajunsesem să-mi petrec orele cu ultimul animal de la care mă aşteptam să-mi poarte de grijă şi,nici măcar nu ştiu cum de, în toată grija lui mai avea putere să zâmbească la toate impulsurile agresive pe care mintea mea le născuse chiar dinainte să ne revedem.Trecuse ceva vreme de la ultimul nostru salut,dar nu destulă încât să-mi şteargă amintirile nopţii în care,noul mileniu se născuse.Avusese şi atunci grijă de mine,cu acelaşi surâs tatuat pe chip.Dar prea ignorantă-mi era trăirea pe atunci,mult prea ignorantă ca să-i pot acorda o mulţumire sau chiar un surâs recunoscător înapoi.

-Azi vii să dormi la mine.

-Nu,nu pot să dorm lângă oameni.Sunt o ciudată.

-Ba ai să poţi.Nu te duci acasă.Nu te împotrivi.Nu are niciun rost.

-Fie.Dar am să te urăsc pentru oboseală.

Afară iarna vărsa gheaţă peste străzi şi vântu bătea tăios , în ciuda soarelui orbitor ce abia ne încălzea creştetele.Îmi amintesc alergând în spatele lui,încercând să-i ajung paşii săi de gigant.Nu ştiam unde exact mă îndreptam,deşi recunoşteam toate casele vechi din drumul nostru.Mi se părea că părăsisem inima marelui oraş,deşi ne oprisem undeva la marginea ei.Acolo,într-o curte bătrână cu copaci uscaţi de iarnă , îmi deschisese tot felul de uşi ciudate,ce scârţăiau a muzică vche şi , la capătul lor , mă găsisem într-o cameră cu tavane imense , pictată în var îngălbenit cu modele conturate de vopsea pe bază de ulei.În încăpere,cărţi de pictură şi artă stăteau prăfuite aruncate parcă strategic iar în fereastră , o perdea veche stătea sprijinită pictând lumina în culori roşiatice.Pornise muzica şi-mi amintesc cum,instant îmi amintisem de Iepurele alb,de vechea sa vizuină din marele oraş,cea de care mă îndrăgostisem pe vremea când eram încă o copilă lipsită de furie şi,de viaţă.Bucătăria sa era o glumă,o cămara mai mare şi lungă în care vasele parcă zburau,iar la capătul ei,o oglindă mică zăcea.

În încăpere,nu departe de fereastra înaltă zăcea patul său,cu aşternuturi primitoare,umplute cu pene grele.Oare cum încape un gigant într-un pat atât de mic?

-Dorm la margine,dacă vrei să ştii cum încap în el.

-Eu dorm în diagonală.Şi patul meu e mic.Te înţeleg.

-Diagonala e incomodă,iar la margine măcar îmi sprijin picioarele pe perna de aer de la capatul lui.

Mă aruncasem în pat,descheindu-mi cureaua cea grea din mijloc,păstrându-mi cămaşa subţire pe mine.Tremuram incontrolabil,căci frigul se strecurase în camera sa iar toată căldura sobei vechi,stătea cuibărită undeva în infinitatea tavanului gri.Curând după,se strecurase lângă mine,răpus de oboseala ultimelor douăsprezece ore de delir.

Îmi sărutase fruntea şi apoi mă acoperise cu plapuma cea grea,ca imediat după să cadă într-un somn adânc ce durase până aproape de apusul soarelui.Deşi ochii-mi erau plumburii,greu reuşisem să adorm şi pe când în sfârşi minunea se întâmplă,liniştea pătrunzătoare mă trezi.Muzica ce-mi amintea de vechea mea viaţă, se oprise.

O vreme stătusem aşa,nemişcată şi abia respirând lângă gigant,într-un colţ al patului,ferindu-mă de orice contact fizic cu el.Venise după mine,într-o stare de semi-trezie şi-mi căutase trupul.Îl luă în braţe,oprind orice urmă de tremur ce mai exista în el.O vreme crezuse că dorm şi-mi analizase prezenţa,ca apoi când reuşisem să-mi deschid ochii grei,jucându-mă cu inelele mele vechi,să-mi privească ritualul numărării pietrelor lipsă.Zâmbise tâmp şi mă luă în braţe înainte să apuc să-i înţeleg glasul ochilor.

Stătusem aşa,o vreme până când noaptea se lăsă cu totul.Începuse să-mi săruse chipul şi buzele,ce deja erau iritatate din noaptea ce trecuse.

-Încetează,mă dor.

-De ce?

-De asta,îi explicasem prinzându-l de barba subţire ce-i acoperea faţa.

Zâmbise din nou,mângâindu-le conturul cu buricele degetelor sale,atât de fine.Imediat după,mă îndemnase să-mi fumeg plămânii cu o ţigară rulată din tutunul său aromat.La capătul ei,ne găseam deja părăsind odaia sa veche,cartierul cu case bătrâne şi căutând locuri în care,să ne sorbim cafeaua de bună-dimineaţa.Găsisem o cafenea cochetă unde timpul avea aceaşi sincronicitate cu al meu.Trecuse când repede când de-a dreptul stătuse şi,pe când cafelele se terminaseră tot ce mai aveam împreună erau clipe de linişte de care mă bucuram,privindu-i ochii negri,zâmbind recunoscător pentru că,în cele douăzeci de ore pe care le petrecuserăm nedespărţiri,îmi vindecase toată durerea din suflet.