plecări

Mai aveam câteva ore până urma să plec,din nou.Timpul nu avea să-mi fie prieten,la fel ca întotdeauna,prea scurt,trecând prea repede,dar știam că fiecare moment pe care aveam să-l petrec departe de marele oraș avea să fie un medicament bun.Întreg mileniul părea să fi fost așa,marcat de despărțiri temporare,dar de acea dată eram mai egoistă ca niciodată,alegând să plec orbește,nemaiținând cont de nimic.Definiția egoismului.Trebuie să plec dragul meu,pentru că dragostea mă omoară.Dragostea pentru tine.

Seara,după apus urcam dealul până unde își săpase buncărul.Strazile îmi erau deja prietene și animalele nu mă mai strigau din spatele porților.Doar cățelul său,pishotic și fricos,îmi anunța venirea,ori de câte ori mă apropiam de poarta,pe care cifra morții era acompaniată de un zero.Moarte și nulitate.Materie și antimarie.Dragoste obsedantă și indiferență totală.Îmi era frică să plec,căci la ultima plecare îmi sărutase buzele în bătaia soarelui până când trebui să fug după autobus.Îți dai seama că toată lumea ne privește acum.-Și ce?Ai face bine să te obișnuiești cu asta.Jumătate de secol mai târziu,când vremea să mă întorc la el,în marele oraș veni,Șobolanul nu mai era.Nu psihic,nu sufletește.Era în alte lumi,lumi din care eu nu mai faceam parte.Lumi din care nu simțeam că ar trebui să fac parte.Mi-era frică de întoarcere,căci plecarea chiar și așa impulsivă avea să-mi aducă din nou în viață chipul dulce al mamei mele,vorbele calde și prietenoase ale tatălui meu.Zâmbetul afumat al Lorisului,de care mi-era cel mai dor.Mi-era frică de întorcere,căci oricât de apăsătoare ar fi fost dragostea ce o purtam pentru Șobolan,oricât de fustrantă ar fi fost ea,îmi plăcea să dorm lângă el,să fiu lângă el timpul coșmarurilor sale,când nu-și putea opri din scrâșnit dinții decât mângâindu-i creștetul.Îmi plăcea să mă trezesc lângă el dimineața.Îmi plăcea să fiu tristă,nervoasă,supărată seara lângă el seara.Îmi plăcea cu el,chiar dacă nu eram femeia pe care o iubea.Un masochism teribil,dacă stai să te gândești.Plăcerea mea vinovată.Fobie de întoarcere.Dacă la întoarcere patul său fără de așternuturi nu va mai fi și-al meu?Întoarcerea la camera cea mică și roz,în care hainele,cărțile,toate cristalele reflectând lumina soarelui în curcubee însemnând sfârșitul meu.

Dincolo de toate,visam ca scurta mea escapadă în micul meu oraș monoton,să-i ofere Șobolanului un soi de epifanie.Definiția egoismului.Dragul meu,sper să-mi duci dorul cum duci dorul acelui frânturi de secol în care-ai putut să visezi frumos.Știam că nu va fi așa,dar speranța era tot ce aveam.Și-mi doream să-mi sărute buzele din nou , la întoarcere.Nu le atinsese dintr-o noapte,nu cu  mult timp înainte de plecarea mea,când într-o crâșmă  retrasă din inima marelui oraș,mă trăsese lângă el și-mi luase umerii în brațe.Bucură-te de momentul ăsta.E dintr-o ediție limitată.Hai,bucură-te!Nu te mai întreba de ce face asta.Bucură-te de buzele lui moi.De contutul lor frumos.Bucură-te de degetele lui lungi ce-ți mângâie creștetul.Bucură-te,căci va fi gata înainte-te să-ți dai seama că l-ai avut.Așa și fusese.

Plecam.Din nou.Mi-era frică și mi-era groază și tot ce aveam în minte era că prin plecarea mea aveam să-l pierd de tot.Așa era cu plecările.Pierdeam mereu câte ceva.Pierdusem vara,plecând pe alte meleaguri.Pierdusem soarele în cerul gri din munții îndepărtați.Pierdusem Șobolanul plecând.Pierdusem libertatea părăsind micul oraș.Îmi pierdusem mințile.Dar asta putea la fel de bine să fie doar din cauza toamnei.