De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap
eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.
Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.
0 comments:
Trimiteți un comentariu