radio silence.

Plecasem cu soarele în spate,dar somnul mă cuprinsese pe neașteptate și cumva mă trezisem abia târziu, pe când cerul se pregătea să arunce întunericul peste întrega natură.Văzusem ultimele culori,lăsate de soare,ultimele dâre șterse,pavând cărările pentru stele.Pe mâna draptă îmi văzusem machiajul întins,pe care-l ștersesem suspinând înainte de a adormi.Muzica era repetitivă.Autocarul aproape gol și drumul spre casă puțin.

În următoarea zi,asfaltul alerga sub mașină.O altă mașină,una pe care o atunci o conduceam eu.Singurul lucru pe care-l mai conduceam,în acele momente,în rest totul părea de parcă ar fi fost o bătaie a vântului.Una din aceea care mătură tot.Una rece și tristă.Nu mai eram demult stăpână pe nimic și drumul acela,drumul acela îmi reda controlul temporar.Spacing out.Orizontul,pe care ajunsesem să-l iubesc peste vară,părea neschimbat,deși dacă priveai mai atent puteai să observi șuvițele roșcate,aurii chiar ale copacilor.Soarele bătea destul de cald prin parbriz și întraga transă îmi era căptușită cu aceeași muzică repetitivă.În dreapta mea,pletele roșii ale Lorisului în bătaia soarelui,păreau născute din pădure.Aveam amândouă aceeași problemă.Ca întotdeauna.

-Nu vrei să schimbi?

-Nu pot să ascult altceva.Asta-mi vorbește acum.Te superi?

-Nu,dar o să mă molipsești.

-O să-ți facă bine.

Ziua o petrecuserăm împreună pe același deal din vară.Culesesem măceșe și mure și nu puteam conștientiza niciuna,că vara trecuse cu adevărat.Nici măcar hainele groase nu reușeau să ne scoată din delir.În mintea noastră,încă așteptam să facem focul,să privim stelele,să așteptăm răsăritul fără să ne înghețe vârfurile nasului.

În sfârșit un weekend în care sunt iar în natură.Singură,dar în natură.Singură cu Lorisul,singure amândouă.Mi-ar plăcea să fie aici.Nu trecuse un moment în care să nu mă gândesc la el și ajunsesem să mă întreb ce era mai puternică,dragostea sau obsesia?Dorul sau durerea?Golul sau prea plinul?

Dar trecuse și acea zi și următoarea dimineață,același soare cald se filtra prin ferestrele pictate în urmă cu multe milenii.Patul era moale și în el doar eu.Somnul fusese ridicol și prea puțin , iar visele nu păreau să mai înceteze,nici după ce ochii-mi erau deja larg deschiși.Pernele azvârlite pe jos.Patul gol și dorul începu din nou.Ce viață era cea în care puteam să dorm singură?În ce fel de lume trăiam?Ar încăpea lângă mine,dacă l-aș ține în brațe.Aș putea să dorm din nou acasă.

Mă ridicasem cu greu,de parcă un ciocan imens îmi crăpase capul.Pietul adăpostea un nod ce-mi bloca respirația.Îmi era greu fără el,dar știam că prea puțin simțea lipsa mea,prea puțin îl deranja plecarea mea și totul devenise prea ciudat,ca să-mi poată spună ceva.Așteptam orice,orice firimitură.But it was really,only radio silence.