the vicious kind,(p3.)

"-Am stat trei milenii langă el şi încă nu ştiu ce e în capul lui,aş vrea să te ajut.Sincer,nu ştiu cum:Chiar nu ştiu,deşi mi-ar plăcea.

-Nu trebuie,poate că eu ar trebuie să-mi ofer ajutor.Să ma vindec de făpturi dinastea mitice,care mă îmbolnăvesc sufleteşte.Aşa ar fi cel mai bine,nu?

-Nu ştiu...Nu ştiu.Dar ştiu că o singură dată i-am spus ce simt şi atunci jumătate de mileniu n-a mai vorbit cu mine.."

De când îl cunoscusem , sufeream de aceeaşi nedumerire.Nu ştiam ce exact se întâmplase în viaţa lui de ajunsese aşa şi de fapt,nu prea puteam înţelege existenţa lui solitară,ciudată şi totuşi fascinantă.Demult,pe când îl cunoscusem, nu-l puteam vedea de ura pe care o purtam pentru existenţa sa nepăsătoare.Mult rău făcuse Suricatei mele dragi şi nu puteam să înţeleg de ce , în urmă cu multe mileniii aleseseră să îşi împartă zilele împreună.Era un alt soi de enigmă,dar pe atunci nu-l vedeam cu ochi de jună amorezată.Timpul trecuse , la fel cum multe animale trecuseră prin viaţa mea,construind şi dărâmând poteci prin pădurea în care mă pierdusem.Multe,multe animale pe care le iubisem în feluri diferite şi bolnave.Dar la capatul lor,îl reîntâlnisem pe Gigant,într-o noapte rece dintre două milenii absurde.Îmi ridicase stofa neagră cu care umblam iarna,de pe jos.Alunecase de pe rampa pe care stăteam judecând în linişte toate animalele ce poluau aerul şi aşa rarefiat.

Îi mulţumisem cu jumătate de gură ca apoi ,la scurt timp,să mă trezesc într-un delir verbal alături de el.Spre dimineaţă mă condusese aproape de casă după ce mă culesese de pe jos,împiedicată de un prag la fel de înalt ca el.Atunci simţisem întâia oară că puteam să renunţ la ură şi o vreme lăsasem totul să curgă în linişte.O vreme,dar nu destulă să uit cum în ceaţa din acea seară , îi văzusem ochii întâia oară,sclipind.

Şi eram acolo,la mijloc de primăvară când realizam că nu mai existau animale să-mi împiedice drumul spre destin,spre calea finală sau fericire.Animalele dispăruseră sau se pierduseră în urma mea pe aceleaşi cărări pe care le întâlnisem.Dar înaintea mea erau alte fiinţe fantastice şi cu toate că recunoaşterea durea,ştiam că Gigantul putea fi la fel de bine o altă sau ultimă creatură,capabilă să-mi imbolnăvească trăirea.Dar continuam să mă arunc după firimiturile pe care mi le arunca.Căci,cu cât încercam mai mult să dau de centru lui , cu atât mai mult mă închideam în al meu,pierzându-mă în imagini infinite şi rapide,în amintiri înceţoşate tricotate cu zâmbetul său,în gemete cu ecou.În lumea lui indescifrabilă şi-n monotona mea existenţă din care,atunci,îmi doream ca el să mă scape...Chiar şi pentru câteva momente pline de delir.

the vicious kind (p.2)

În pădurea marelui oraş,soarele era imaginar,dar şi aşa mie-mi încălzise oasele,în acea zi lungă,aproape dublată de nesomn.Numeam trăiarea "primavră-n Bangladesh",deşi nu eram singură dacă primăvara acolo,era ca cea din capul meu.Întreaga mea lume era un Bangladesh şi chiar detotul se întampla doar de puţină vreme,nu ţineam minte când,mai exact,totul devenise aşa.

La un moment dat cedasem de tot.Somnul mă luă pe surprindere,zdrobindu-mi culoana.Mă trezisem de durere,într-un moment în care veioza aprinsă picta pe peretele roz,raze de soare.Dimineaţa debutase de mult,simţisem lumina scursă pe langă eşarfa din geam,uitată strânsă într-un colţ.Nu vedeam soarele şi asta mă întrista teribil.

Prin faţa ochilor trecuseră fugitiv imagini din dimineaţa petrecută lângă Gigant.E ciudat când dimineaţa te poţi trezi în patul tău şi seara să te surprindă în alte aşternuturi.Ciudate sunt făcute zilele.Realizasem că mi-era atât de îndrăgită atmosfera din casa Gigantului,pentru că-mi aducea aminte de vizuina Iepurelui alb.Sălbăticia solitară,pereţii înalţi încălziţi de-o sobă veche,lumina primitivă.Liniştea de la capătul tuturor cuvintelor şi stângăcia de la debarcare.Trăisem mai demult asta şi deşi ar fi trebuit să învăţ ceva,trecuseră prea multe secole ca să-mi aduc aminte de sentimentele aferente.Erau toate blocate înauntrul meu,din nevoia de-a simţi ceva,departe de monoton.Era un viciu.

the vicious kind (p1)

Trecuseră câteva secole de când nu mai ştiam nimic de el şi totuşi , pe la începutul primăverii îi auzisem vocea,venind de departe,de undeva din străfundul izolării sale.Câteva momente mai târziu străbăteam marele oraş,admirând goliciunea lui acoperită parţial de ploaia măruntă,de parcă ar fi fost o fecioară din poveşti vechi.Frigul părăsise de puţină vreme străzile,dar obişnuinţa îmi îmbrăcase trupul în stofa neagră,groasă de care abia aşteptam să scap.Întregea fiinţă-mi era neagră,devenită parcă acea imagine pe care adesea,mintea mea o pictase în copilărie.

Ajunsesem în inima oraşului , ca apoi să mă abat pe străduţele cu case vechi,unde Gigantul locuia.Ferestre înalte reflectau aerul umed , colorat de lumina gălbuie a felinarelor şi câinii din curţi îmi priveau tăcuţi,paşii repezi în sincron cu bătăile inimii.Simţeam o emoţie profundă , un copil al e nebuniei accentuată de noapte şi dor.

Casa Gigantului era neschimbată.Nu putea să se schimbe prea mult oricum,căci din toate basmele auzite despre el,ştiam că era un statornic.Putea fi uşor asemănat unei constante matematice.Ferestrele imense stăteau larg deschise,acoperite uşor cu o bucată de material roşu,parcă în aceleaşi nuanţe cu cele pe care becul palid,acoperit de-o eşarfă ,le năştea.Era ceva feeric acolo,lipsa timpului sau cărţile vechi aruncate ici-colo.Poate erau cutiile mari de lemn din care muzica ieşea,sau poate erau paharele de vin pe care Gigantul le umpluse,în timp ce încercam să-mi adun minţile.

O vreme am stat povestind,pe pervazul lat,la marginea căruia întunericul începea.În depărtare trenurile se putea auzi gemând în gară pe trilurile păsărilor de noapte.

-Ştii,acum că s-au întors păsările,nu pot să nu mă înteb oare cum au ajuns pescăruşii în marele oraş?Suntem cam departe de mare,nu?

-În amonte,pe râul cel lat.Banuiesc că s-au rătăcit pe ape.Nu ştiu,dar îmi amintesc că acum o jumatate de mileniu,când m-am mutat aici,eram fascinată de faptul că pescăruşii-şi făcuseră cuib pe clădirea teatrului.E în inima oraşului,cam departe de apă.

Mă simţeam ca acasă,poate pentru că era şi el de-acolo,poate pentru că şi ferestrele sale din micul oraş băteau spre răsărit.Poate era sunetul trenurilor sau al păsărilor,sau poate era pervazul lat de vină.Stateam pe el amândoi,privind spre cerul ce se înseninase subit,de parcă ar fi fost o hologramă.Îmi cuprinsese capul în mâinile sale mari şi fără s-apuc să clipesc , îmi sărutase buzele.Le zgâriase cu barba uşor crescută , dezmierdându-le apoi cu degetele sale fine.Mai târziu mă trezisem vâzându-i reflexia onduindu-ae frenetic în oglinda veche,imensă.La marginea ei se distingea claia de păr rosu,pe care o strângea în pumni.Aerul rece,nocturn tempera căldura născută de corpurile noastre.

Fusese aşa până în zori,când Gigantul adormi.Îl privisem o vreme,pierzându-mi apoi focusul ochilor în lumina palidă a încăperii.Adormisem şi eu,deşi ironic,era ultimul lucru pe care mi-l doream.

zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.

Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.

Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.

Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.

-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?

-Da,noi două şi boemia,ca altădată...