binenţeles că uneri e mai uşor,la fel cum câteodată e atât de greu,încat nici inima scoasă din piept şi servită ca fel principal,nu mi-ar alina puţin trăirea.dar devine tot mai uşor şi ideea că am să-l împart mereu,mereu în bucăţele,cu păsari sălbatic,pare să fie mai uşor de acceptat,atunci când,în profunde trase meditative,îmi trăiesc viaţa cu el,aşa cum ar trebui şi asa cum ar fi ea frumoasă dacă viaţa s-ar derula ca-n poveşti şi Pământul nu ar fi un glob mare,înnecat în egoism morbid şi false existenţe.
trăiesc în lumea mea,dar nu mai e demult un păcat,căci toţi trăim în lumea pe care sistemul cognitiv o făureste între cei patru pereţi rotunzi ai craniului.trăiesc în lumea mea şi-acolo,în cele cincisprezeceminutedemeditaţie,sunt fericită,pentru că acolo,dimineaţa e mereu soare şi noaptea luna crapă cerul cu lumină,lasând celălalt capăt al galaxiei,expus unor atingeri suave.
carnea de iepure e bună şi din egoismul pe care-l întalnesc în transe,se naşte altruismul în viaţa reala.nu mi-aş împărţi masa şi nici măcar destinul,cu toate cele ce-i cad pradă animalului sălbatic,domesticit adesea prin paturi uitate de timp,în colţuri de Terră.
adesea mă pierd în alte timpuri,în timpuri în care ideea c-am să trăiesc mult şi bine,tânjind dup-un animal ce-şi pierde minţile-n păduri şi case desprinse din poveşti,părea imposibilă.dar,dacă e să mă uit în toţi acei ochi de timp,am să văd mereu copila tânjind după o poveste de drag şi dor.cel mai mult îmi place să vad orizontul,năcut dincolo de limita ferestrelor.oh,acelasi orizont ce se naşte şi conturează,în alte perspective şi.-n alte vieţi,ce cu atâta drag îmi amintesc de jurnalele secate de adolescenţa-mi rebelă.
îmi place să cred că mi-e mai uşor,că e una din acele perioade în care mă lipsesc de semnificaţiile existenţei lui.dar nu ştiu cum exact se face că ,mai uşor mi-e să uit de-acele timpuri în care nu alergam după blănuri albe,decât sa nu-mi pierd minţile noaptea,la gândul că la răsărituri cosmice,am să-i simt din nou sudoarea pe buzele-mi secate de dor şi nepăsare.
şi vara e lungă şi meditaţiile şi-au pierdut înţelesul din şcoli,câaştigân unul sfânt şi unic,unde existenţa fericirii absolute nu e o simplă variabilă,ci un fapt împlinit,când cele trei luni de căludură şi iubire,mă prindeau pe ţărmuri şi drumuri fără de sfârsit.
0 comments:
Trimiteți un comentariu