cât am rătăcit pe toate celelalte meleaguri pline de visare şi etern rai,am trăit mereu cu o ciudată şi totuşi dulce senzaţie de dor,combinată cu o şi mai dulce senzaţie de familiaritate.căci,la un moment dat,deşi întregul orizont îmii era prezentat ca fiind unul nou,îmi părea bătrân şi cunoscut de parcă în această viaţă mi-ar fi fost scris să mă întorc în locurile unde sufletul mi-a copilărit.
nu sunt un suflet bătrân,dar sunt mai bătrân decât majoritatea sufletelor de lângă mine.aşta mi-au arătat pietrele, numerele şi energii ce-au săvârşit ghidarea.esenţial mai e şi că,aşa cum bănuiam,înainte de plecări,cunoaşteri,înţelepciuni adunate şi privi scăldate în apusuri pictate,pot să-mi aflu destinul.întrebarea e acum dacă-mi doresc asta cu adevărat sau e tot jocul o iluzie ce-mi condimentează viaţa ?
când eram departe de casă,de case,de oameni cu limba cea pe căror acorduri am crescut,am găsit prin magazine mici,ezoterice şi pe străduţe înguste ce duceau spre munţi atât de înalţi de parcă-ar fi vrut a-atingă cosmosul,oameni cunoscuţi.siluete şi fire de păr,încâlcite adesea în fumuri de ţigară aspră.şi de-atunci a început dorul,o formă de energie ce se balansează pe linii subţiri între bine şi rău.dacă dorul e legat de ataşament ,ataşamentul e doar energie negative,iar de-i legat de iubire,atunci...
atunci mă echilibrez printr-o reprimare aproape freudiană.ţin dorul cât mai spre centru,ca să nu cad în iluzii şi-absurdităţi emoţionale,dar şi pentru a nu deveni un trup robotic,lipsit de timpul trecut.
0 comments:
Trimiteți un comentariu