după ce orăşele compacte,vestice,pline de oameni zâmbitori mi-au captat atenţia şi-apoi îmbătat,plimbându-ma pe străzile marelui oraş mi se pare totmai greu să mă reîndrăgostesc de orizontul ce mă fascina altădată.
aici şi dunga dintre cer şi pământ e rece,căci până la ea oamenii uită de ei,de noi cei ce trecem pe lângă ei.
aici,pădurile-s reci şi-au să-şi piardă coloritul de toamnă subit şi iarna tot mai aproape are să-ngheţe toate simţurile.
de când m-am întors visez într-una la ziua aceea în care am să-mi deschid din nou ochii-n camera cu pereţi vernil şi cărţi şi-albume cu poze uitate de timp pe rafturi de lemn.visez la potecile bătute de laude aduse universului,energiei şi-un zeu cu nume.la apa translucidă şi la toate lacurile în care mai am să-mi scald imaginaţia.
acolo dorul nu doare,căci îşi depăşeşte condiţiile existenţiale şi-adesea-şi transformă negativul în cea mai pură formă de energie,cea din care se învaţă.cea din care-am învăţat să fiu fericită.
mă mai pierd printre cărţi,dar timpul şi-ascunzişurile lui nu mă lasă-n pace.
un motiv liric subliniat şi îngroşat.
0 comments:
Trimiteți un comentariu