la un moment dat , m-a lovit : bucăţile tăioase de scoici ce mărgineau valurile , trupu-mi scăldat în apus şi-apoi în răsărit , într-un delir desprins parcă dinr-un înconjur al lumii , bătaia caldă a aerului de munte în miez de vară şi pădurile ce foşneau a crud- toate , toate erau departe.căci toamna venise de ceva vreme şi câteodată ploile reci si aspre îmi mai amintiseră că iarna nucleară se apropia.dar până la ea , mai era moartea naturii şi tonurile de gri ce aveau să desatureze şi linia orizontului,compusă dintr-un amalgam broz-auriu ,ce se putea vedea chiar şi din inimile celor mai mari oraşe.
mă scuturasem de imaginea zilelor însorite,calde şi nepăsătoare în care trăisem fără să apuc să respir,mai bine de jumătate de secol şi apoi , subit mă întrebasem cum arată toamnă în acel colţ de rai , pe altă planetă , în care-mi petrecusem o bună parte din timp îndrăgostindu-mă de oameni şi locuri , de lacuri , vârfuri de munţi şi mâncarea dulce.tomnile mele acolo fuseseră veri indiene,mai degrabă, iar iarna era un spatiu atemporal în care-mi imaginam oameni îngheţaţi în cursa pentru distracţii alternative.
o tristeţe aparte mă curprinse.viaţa revenise la normal , un normal colectiv pe care-l experimentaseră bunii şi părinţii,înmânându-l graţios apoi spre generaţiile noi.realizasem că nimeni nu mai avea timp să-l perceapă şi pe bună dreptate,căci timpul devenise un element tot mai rar , şi chiar şi cel mai mic minut devenise un preţios prilej de odihnă fizică.
şi sufletească.
0 comments:
Trimiteți un comentariu