1

Poate că,altădată, oamenilor le era mai uşor să se îndrăgostească,să comunice , să se împotrivească destinului.Sau poate că timpul trecut era la fel precum cel prezent , cine ştie.Poate toate marile poveşti de dragoste sunt o exagerare naivă , un complot al minţilor bolnave ce-şi doreau să salveze lumea , pe când încă se mai putea.

obişnuinţă

că e doar o noapte sau nopţile se repetă,ideea e că monotonul se rupe.se rupe obişnuinţa şi de acolo începe dezastrul.căci după ce gemete s-au frânt în ecouri şi zilele s-au născut din sforăituri suave , devine aproape imposibil reataşarea de salteaua singuratecă şi golul camerei.nopţile devin reci şi...şi în untimele clipe de realitate tot corpul tremură în abstinenţa unui trup..mai ales când din acel trup ,cea mai cruntă şi plină de dor îndrăgpsteala a izvorât,undeva pe culoarele timpului...

vara indiană.

vara plecase de mult şi după cum tot îmi repetam în minte,departe erau toate valurile calde şi zâmbetele uşoare,apusurile calde şi vântul fierbinte ce ardea pielea,în mijlocul deşertului cu gust de Lună.vara se maturizase şi devenise o tânătă indiancă ce părea să fugă de destinul său tragic.odată cu ea alergam şi eu într-un delir ce părea cules din cărţi şi poveşti vechi . frunzele picau leneş şi adesea mă surprindea lenea cu care se îndreptau spre moarte.întreaga lume fugea de fapt şi ironia făcea ca această fugă să fie una lentă , deşi inevitabil toate,dar toate cărările aveau ca destinaţie ultima zi de căldură , prima zi de îngheţ.

noaptea se lungise într-atât de mult , încât ceasurile se opriseră.cam pe atunci revenise în viaţa mea o morală mai veche , ce îmi distorsiona aproape zilnic realitatea.totuşi reuşeam să trec prin fiecare zi , cu zâmbetul larg pe buze şi-aveam în orizontul meu , din nou un iepure.

apăruse la naşterea verii.

(încă)un delir despre timp.

la un moment dat , m-a lovit : bucăţile tăioase de scoici ce mărgineau valurile , trupu-mi scăldat în apus şi-apoi în răsărit , într-un delir desprins parcă dinr-un înconjur al lumii , bătaia caldă a aerului de munte în miez de vară şi pădurile ce foşneau a crud- toate , toate erau departe.căci toamna venise de ceva vreme şi câteodată ploile reci si aspre îmi mai amintiseră că iarna nucleară se apropia.dar până la ea , mai era moartea naturii şi tonurile de gri ce aveau să desatureze şi linia orizontului,compusă dintr-un amalgam broz-auriu ,ce se putea vedea chiar şi din inimile celor mai mari oraşe.

mă scuturasem de imaginea zilelor însorite,calde şi nepăsătoare în care trăisem fără să apuc să respir,mai bine de jumătate de secol şi apoi , subit mă întrebasem cum arată toamnă în acel colţ de rai , pe altă planetă , în care-mi petrecusem o bună parte din timp îndrăgostindu-mă de oameni şi locuri , de lacuri , vârfuri de munţi şi mâncarea dulce.tomnile mele acolo fuseseră veri indiene,mai degrabă, iar iarna era un spatiu atemporal în care-mi imaginam oameni îngheţaţi în cursa pentru distracţii alternative.

o tristeţe aparte mă curprinse.viaţa revenise la normal , un normal colectiv pe care-l experimentaseră bunii şi părinţii,înmânându-l graţios apoi spre generaţiile noi.realizasem că nimeni nu mai avea timp să-l perceapă şi pe bună dreptate,căci timpul devenise un element tot mai rar , şi chiar şi cel mai mic minut devenise un preţios prilej de odihnă fizică.

şi sufletească.