random thoughts,from home.

Ma gandeam,la un moment dat, sa ma duc sa-l salut,ba chiar ma imaginam adoptand un mers boem,in ton cu atmosfera,cu locul.m-am multumit insa, cu imaginea din mintea mea,picand pe ganduri,jucandu-ma cu paharul imens de vin,din care sorbeam din cand in cand.O oarecare tristete ma palea de fiecare data cand privirea-mi fugea spre oricare alta parte din restul incaperii,dar cautam sa analizez cat de repede,reflexia rosului in sticla paharului,ca o distractie suprema,ca un calmant nocturn.

Dar cand muzica mi-a patruns urechile,cand mi-am deschis mintea spre intelegerea ei,am realizat ca joaca mea cu paharul de vin nu mai tinea de paravan tristetii mele.Ma schimbasem,caci eram acolo cu toti acei oameni.Ma schimbasem,insa nu reusisem sa daram pilonii de sustinere ai sufletului meu.Nu construisem nimic nou,ci renovasem intreaga incapere,acoperind orice urma de vechi.

Cand volumul muzicii-mi atinsese timpanele ,toata vibratia lor scutura pojghita de vopsea de pe pereti.Griul iesi la suprafata,colorat fiind doar de proiectia sucului fermentat,usor dulceag al strugurilor.

***

copilul avea aceiasi ochi mari si negri,conturati in gene lungi,ca la ultima intalnire.totusi,cand ne-am reintalnit,dupa aproape un an,am observat pentru prima data culoarea pielii lui.imi amintea de spuma cafelei cu mult lapte si-observand toata maiestria genetica,ce-i alcatuise trupul,imi doream ca mintea mea sa fie capabila sa perceapa cu alti ochi primaverile ce-i lipseau.

mi-a zambit la fel ca-n toate celelalte dati cand ne intalnisem,plin de bucurie,de parca prezenta mea i-ar fi creat un soi de entuziasm nemaintalnit.de parca spritul meu i-ar fi creat endorfina,de parca trupul meu ar fi fost un drog puternic,halucinogenic.
imi amintisem toate dupamesele in care radeam la cursurile auto si toate orele cand vorbeam despre entitatea ce ce ne unise,cele patru roti ce stau acum abandonate-n fata geamului meu de-acasa.
mi-as fi dorit sa nu ma zareasca.locul meu in autobus e mereu cat mai in spate,intr-o ascunzatoare din care pot privi drumul,gandurile,oamenii si ,cateodata,soarele de pe cer.mi-as fi dorit sa nu ma vada,caci stiam ca,dupa atata vreme n-am sa discut nimic cu el.m-am simtit oarecum vinovata pentru atmosfera incarcata de lipsa de comunicare,pe care existenta mea,in acel autobus o crea.imi doream sa citesc,s-ascult muzica,sa privesc drumul,sa dorm.imi doream sa fiu singura,pentru ca singuratatea e el mai frumos lucru,intr-un autobus plin de oameni,toti oprindu-se la aceeasi destinatie ,acasa.

***

ne-am dus cu totii la o cafenea unde peretii erau albi,la fel de albi pe cat e negrii-i cunoscusem si  vazusem eu ,timp de aproape 10 ani.mama-si dusese traiul acolo 25 de ani,un sfert din zi,printre toate-acele rafturi negre si-oglinzi de toate formele si marile,inconjurate de rame pictate-n aceeasi nonculoare.
nu-mi imaginasem niciodata locul acela altfel,nici eu,nici mama.era opusul unei lumi pierdute-n cosmar.totul se schimbase si,in ciuda acestui lucru ,toti oamenii mi se pareau in continuare,la fel de inchisi,deschiderea spre nou era aparenta.o urma de orizont in fata ochilor,un orizont alb prea indepartat.oameni reveniti cu idei si planuri marete-n micul meu oras.idei secate de esenta,de-a lungul timpul.idei uitate , indesate sub toate straturile de-asfalt.
orasul nu mirosea a castane asa cum sperasem,cand simtisem aroma,batand strazile marelui oras cu cateva zeci de ore-n urma.


ma simteam de parca,in ultimele saptamni nu plecasem nicaieri.era inca vara acasa si toti copacii erau verzi,putini din ei schimbadu-si hainele in culori pastelate.linistea domina casa,linistea de care aveam nevoie sa ma odihnesc,dupa zile-ntregi de nesomn,somn putin si drumuri multe.