mi-a muscat buza si-aproape ca simteam gustul sangelui coborand pe dinti.imi doream sa-l simt,caci el nu exista cu adevarat si nici senzatia nu o simtisem pentru prima oara.de fiecare data cand imi musca buzele,la o adica,imi imaginez privirea pe care ar face-o daca,printr-un absurd inimaginabil pentru sufletele lipsite de sadism,carnea i-ar ramane odata lipita de dantura-i dreapta.de fiecare data-mi imaginez chipul sau si-apoi printr-un mecanism de dezprindere de trup,reusesc sa-mi vad privrea din punctul lui de vedere.e la fel mereu,plina de-o placere indurerata,ridicata la un nivel energetic,fierbinte,din care-un fum al pasiunii primare,iese.
si-apoi sunt toate celelalte momente,cele-n care-mi sterg ca un copil murdar,intregul chip,cu maneca.acele momente in care timpul isi reintra-n forte,revine la normal din starea de suspensie.dispare totul si e ciudat cum,revin si eu la starea pe care,voit la un nivel aproape inconstient,reusesc sa mi-o induc.e amuzant,dar si pentru ea am o imagine morbida,bolnava,scoasa din filmele cu narcomani si seringi mizere,caci pana la urma a devenit un drog,o placere suprema,un coboras dureros,o exitare neuronala,o depresie parsiva s.a.m.d.
problema,la fel ca-n toate celelalte cazuri,e mintea-mi infricata.mintea mea,plina de golul pe care toate scenariile negative-l creaza.nu pot sa fu pozitiva,caci a fi pozitiva ar insemna sa vizualizez un viitor glorios.dar ce viitor sa vizualizez,cand lumea a luat-o razna,cand pamantul de sub picioarele ei aluneca spre infinitate,cand,cand..cand nici nu stiu daca peste-un an am sa-mi vad in continuare de depresia cotidiana,sau am sa zburd libera prin univers,sub forma de energie.
am urcat toate treptele pana-n locul de unde marele oras pare si mai mare.mi-am lasat suflul pe drum,dar sus,sus e tot,soarele-mi batea in cap si cerul albastru-mi deschidea craniul,lasandu-mi gandurile libere.o vreme n-am vrut sa spun nimic,desi nu eram singura.am vrut sa tac,sa nu-mi aud glasul si nici plangerea-mi inutila.in acele putine momente de liniste,am realizat cu adevarat ca sunt o persoana singura,dependenta de oameni.de-o mana de oameni,nu prea multi si nu neaparat toti reali sau existenti in viata mea.si-apoi am realizat ca am devenenit depenenta de-un om,de-un copil cu bucle ce-n cateva saptamani m-a readus la forma-mi initiala.
la stari paranoice si de nevoie,la plutiri si dansuri pe nori,la nervi si nevroze,la toata partea de dupa dulcea luna de miere.
0 comments:
Trimiteți un comentariu