abisuri

Cand esti nefericit,cred ca orice pe lumea asta-cititul,mancatul,dormitul-,totul,are ceva adanc ingropat undeva inauntru,care pur si simplu te face si mai nefericit.


Fericirea e un abis.Si lumea se teme de alunecarea aceea in gol,de tunelul magic in care nu ai de ce sa te prinzi,in care plutesti,in care corpul ti se descompune in mii de bucati.E atat de nedureros,incat ai impresia ca tocmai ai fumat cel mai mare joint din lume.
Stabilitatea=nefericirea.Da,pe oricine as intreba,daca l-as opri pe strada,mi-ar zice ca a sta cu picioarele pe pamant,a avea pereti si bare de sustinere e de 1000 de ori mai bine decat a te arunca in gol.
Asadar,in care din cele doua categorii ma integrez?Sa fie categoria celor carora le e teama,sau a celor corora stabilitatea reprzinta un mod de viata sigur,banal,monoton?
nu.nu.nu.NU!
nu ma incadrez nicaieri.
sunt cu un picior in abis si cu celalat pe pamant.Si intinderea asta a muschilor,ma dore.Nu e chiar usor sa oscilezi intre a fi supt cu totul de vacumul abisului si sa fi tras inapoi de magnetul pamantului.
Ca sa ma pot arunca in abis as avea nevoie sa-l am in fata mea,pe el, si sa-l imping,de la spate.Sa-i dau un branci.Sa fiu sigura ca e acolo,ca sa ma pot arunca si eu.
Am putea pluti.Am putea sa ardem ,sa facem scrum,sa ne tinem de mana,sa ne infigem unul intr-altul,sa ne departam,dar tot abisul sa ne aduce impreuna.Asta pentru ca ,in acea cadere libera am fi doar noi,doi.Ar fi abisul meu si al lui.Atat de simplu de conceput.
Eu nu vreau sa stau pe pamant,nici macar cu jumatate de trup,si nu ar fi neaparat din cauza durerii fizice.Dar,la fel cum scrie in citat,subconstientul te duce in partile mici ale sufletului unde sunt mii si mii de elemente care te fac nefericit.Am fost nefericita ,in tren cand citeam acel pasaj.In acea clipa realizam ca cititul nu mai e o placere,ci o durere.Patru cuie batute in palme,ca sa tin stabil acea carte in mana.Si mancatul patru cuie in stomac si-n picioare ca sa-mi pot mentine echilibrul pe suprafata rea si aspra a pamantului.
Dormitul vine rar si cand vine ,visele mele-l intalnesc mereu.
Nu e nici decum usor.Sunt atat de multe lucuri banale,prezente aici inca de la inceputul universului,care dor.Doare si gustul apei,noaptea.Si cafeaua care nu are nicio aroma ,daca nu e facuta de el.
Si pe masura ce-mi scriu gandurile,realizez ca de fapt nu vreau sa ma arunc in abis.Nu din cauza fricii si nici a stabilitatii.E un joc.Oscilarea aceasta ma face sa ma simt in viata.E durerea,gelozia,nervii,gandurile.Si apoi vine fericirea,rar,dar multa.Vin strangerile in brate,saruturile,amorul-sau ceva asemanator lui-.
Ma vaiet prea mult.Sunt fericita pana in limitele bunului simt si-mi ascund temerile,cand ii vorbesc.Daca nu le-as ascunde,daca nu as selecta,m-as condamna de tot pe pamant si mi-as lua ramas bun de la abis.