It's the wrong kind of place
To be thinking of you
nu stiu ce anume imi doream in momentul acela.probabil liniste,sau cel putin un volum moderat al muzicii ,pe care alcoolul amestecat cu siropul dulce al fragilor,o transformase-ntr-o forma de tortura fonica.de fapt,intreaga incapere parea sa schimbe imaginea pe care o aveam noi despre lume,de parca odata trecute pragul barului,am fi trecut intr-o alta dimensiune,sfidatoare de legile fizicii.o lume-n care,desi timpul trece ,nimeni nu imbatraneste si nimeni nu imbatraneste pentru ca timpul trece mai mult decat incet pentru cei de pe marginea,din apropierea marii gauri negre,pe care oraselul nostru o reprezinta.
priveam de sus intreaga scena,luand cate-o gura de alcool.fiecare sorbitura,imbiba limba-ntr-un gust amar,de parca siropul nici nu ar fi existat.muzica era tot mai alerta si -aburii se ridicau spre tavan.dansul celor de jos ,imi amintea de-un ritual animalic de imperechere,de-un ritual de sacrificare-n triburile africane,de-un bal mascat suprasaturat de snobism.
ne-am continuat studiul,analiza,comentariile inutile ajungand la o concluzie aproape depresiva.nimeni din toata incaperea nu parea sa fie interesat de existenta noastra in acel univers,iar sentimentul era reciproc.pentru ei,noi eram prea departe,pentru a ne transforma in obiect de studiu-pentru noi,media lor de varsta era prea departe de limita impusa ,la un moment dat de subconstientul cautator de protectie.probabil ca baiatul blond,cu parul lung,legat frumos la spate s-astepta sa fiu una din acele multe figuri comune ale multimii.sunt sigura ca nu stia motivul pentru care ma aflam acolo,sus,cocotata pe-un scaun incomod,stresata de muzica tare si lumina deliranta.probabil ca nu se astepta ca vocea mea sa elibereze o cantitate aproape otravitoare de ostilitate si,sunt sigura ca ,daca nu ar fi avut bratara pe mana si foitele-n buzunar,nu m-as fi chinuit sa schitez zambetul de buna crestere.la urma urmei,a inteles si ea ca nu aveam nimic din castigat daca l-as fi cunoscut mai bine,chiar daca parea a fi singurul nostru observator.o conversatie cu el ar fi dus la epuizarea ultimei mele resurse rabdare.acea resursa,stoarsa din toate colturile trupului meu.acea resursa,mica.poate prea mica.
ne-am reluat conversatia,menita sa-i stearga amintirile unei dupa-amieze devastatoare,in care,pentru prima oara o auzisem suspinand.mi se parea atat de ciudat,sa-i aud sufletul scurgandu-i-se-n lumea cruda,incat confundasem suspinul cu o raceala.si-ntr-adevar,era o raceala,una a omului pe care ,realizase cat de mult il iubeste.
imi aducea aminte de copila ce visa la iepurele alb,imi aducea aminte de visele pe care le-avusesem altadata,de seara in care-l cunoscusem.imi aducea aminte de toate clipele in care simtisem fericirea absoluta-n prezenta lui.nu stiam cum sa-i explic ca tot ce simte ,are sa se metamorfozeze cu timpul,cum sa-i spun ca au sa existe mereu momente apogeice de dor si durere,adorare si visare,sa-i explic cat de normala e ura de moment si clipele de neutralitate,in care viata-si continua ritmul?cumva a inteles tot ceea ce,prin cuvinte,sufletul incerca sa defineasca.la mijlocul dictionarului sentimental,realizasem ca e iar ziua iepurelui alb.realizasem ca trecusera doua luni ,de cand stateam intinsa-n pat,agonizand dupa-un trup,pe care-l vad azi ca fiind inca-o entitate ce s-a hranit din spiritul meu,lasandu-l gol si instabil.
acasa mi-a prins bine,de parca apartamentul ar fi fost un salon mare recuperatoriu,intr-un spital de nebuni.acasa mi-am regasit linistea,la fel de usor pe cat am pierdut-o,la cateva sute de kilometri,imediat dupa eliberare.
imi doream sa dau timpul inapoi...
0 comments:
Trimiteți un comentariu