Un astronaut rămas fără oxigen.

Timpul îmi măcina raţiunea , de când se hotărâse să îmi devină , din nou , duşman.Îmi lăsase totuşi, bucăţi infime de judecată,ce-mi permiteau să analizez toate modalitaţile învechite prin care bucată cu bucată , îmi împrăştia mintea în infinitul spaţiu ,ce începea chiar deasupra craniului meu.Îl priveam ca pe-un animal , ca pe-un contur ce nu avea nici început şi nici sfârşit , dar nu era nicidecum o formă clară sau un chip definit.Părea desprins din cele mai întunecate vise şi tot aşa era şi procesul prin care îmi descompunea creierul , transformând toţi neuronii în particule de materie şi antimaterie.Când ele se întâlneau , în îmbrăţişarea lor , formau siluete noi ale propriei mele persoane, pe care nu le puteam descifra , dar care mă fascinau întru totul.

Era aşa în toate dimineţile absurde şi în toate serile lipsite sau umplute până la refuz , cu gemete.Era aşa mereu,iar în spatele urechilor mele , staticul universal se accentua , devenind coloană sonoră a tot ceea ce eram forţată să privesc şi să simt.

Mă simţeam adesea de parcă aş fi fost acel mic om pierdut în spaţiu , alungat înapoi la începutul universului.Un astronaut rămas fără oxigen , martor la crearea spatiului şi al timpului .Martor la propria sa creaţie şi la propria sa extincţie.