când încă exista casa şi ferestrele sale mari , oraşul părea un muşuroi de furnici,al cărui freamăt nu atingea dealul.era o linişte aproape asurzitoare , pătrunsă doar de foşnetul frunzelor.şi erau multe căci mulţi erau şi copacii ce-şi împleteau rădăcinile până în valea ce de beton ce delimita oraşul de casă , liniştea de zgomot , oamenii de mine.soarele încingea adesea , puţinele bucăţi de iarbă ce ieşeau din curtea pavată , iar pavajul trimitea căldura înapoi spre cer , înnegrindu-mi pielea în drumul său.seara , vreascurile uscate ce stăteau pitite într-un colţ îndepărtat al curţii , luau foc , aruncând cu bucăţi de funingine împrejurul lor.fumul negru reuşea să înnece plămânii , deja intoxicaţi de ierburile diavolului. , dar mirosul său de nepăsare diabolică , părea mai degrabă un parfum scump de lemn dulce.
şi era aşa , de cum soarele crăpa cerul dimineaţa devreme până mult după apus.îmi lipsea oarecum,onduirea moale a hamacului şi , întradevăr duceam dorul acelei alte case , din acel alt timp.acolo unde lemnul era atât de mult încât acoperea orizontul mărginit de copaci.acolo unde bătrânii spunea poveşti repetitive , acolo unde existau doar câteva suflete tinere , între atâtea blocate în bătrâneţe.spaţiul era mistic şi nu exista decât delirul împărtăşit cu o zâniţă cu păr de culoarea focului.el şi noi.de acolo nu se vedea şi nu se simţea nici oraşul,nici zumzetul şi nici oamenii din el,acele furnici enervante ce aveau şi-atunci ,obiceiul de-a tăia răsuflări.
la un moment dat au dispărut toate .şi copacii şi curtea de beton , şi valea cea plină de camioane.şi casa de lemn din poveştile cele mai îndepărtate şi hamacele ţesute din pânza lenei.şi când au dispărut , m-am trezit în jungla urbană.chiar în mijlocul ei , aproape de dealul mărginit de cimitir,de lună şi de răsărit.spre sfârşitul toamnei , totul se îngropa în ceaţă , inchizând cărările pe care în unele dimineţi mă pierdeam.duceam cu adevărat dorul zilelor calde de vară , în care tălpile-mi ardeau precum ochii ce se mişcau frenetic printre rânduri de carte.duceam dorul tuturor zilele de vară , din toate casele în care trăisem şi iubisem.
fusese o toamnă frumoasă şi caldă , dar nimic nu mai putea aduce liniştea verii înapoi.liniştea singurătăţii absolute , în care nu existau oameni şi luni , decât lumi interioare haotice.
0 comments:
Trimiteți un comentariu