monolog.

uite-o bucată de timp pe care nu o mai pot defini ca pe-un trecut atât de îndepărtat.azi am simţit timpul , azi simt timpul,la fel de tare precum am simţit ceaţa cea udă şi densă.azi a făcut oraşul să dispară,din nou.oamenii apăreau din pânza albă , lăsându-şi răsuflarea prinsă câteva secunde în suspensie.şi trebuie să recunosc că , în tot misterul ceţii , devine fascinant să văd că suntem cu toţii conectaţi prin aerul pe care-l respirăm.poate de aceea şi toată boala a vinerii negre.poate de aceea agitaţia şi apoi oboseala.sau poate că vinerea aceasta negră e de fapt oricare altă zi.nu mai contează.

azi am simţit timpul şi dincolo de toate am simţit ultimul,întregul an mai îndepărtat ca niciodată,de parcă toate lunile le-aş fi trăit într-o altă viaţă.m-am simţit ca-n toate zilele în care Iepurele-şi mai bătea un punct în timpul lui propriu.melancolică şi obosită , dar nu mai ştiu după ce.o parte din mine a regretat ca nu am fost să-l ascult pe Bruckner,deşi visam asta ,cam de când unul dintre noi doi l-a născocit pe celălat.visuri din adolescenţa boemă.boemă şi întunecată.

am mai simţit timpul , ciudat de întreg şi real.îl tot simt de la o vreme.

moleculele vibrează.

-Şi eu am fost acolo...

-Tu ştii cât de mult mi-a trebuit să ajung aici.

-...şi după ce ajungi acolo,realizezi că de fapt,nu ştii nimic.