La un moment dat , rămăsesem singură .Într-un altfel de singurătate , complet diferită faţă de cea în care trăisem preţ de vreo două secole.Nu mai era singurătatea aceea dulce, învelită din când în când în gemete.Era doar un întuneric acerb , pe care mi-l adusesem singură în viaţa mea , ghidată de instincte absurde , rămase ascunse în cele mai îndepărtate colţuri ale sufletului meu ,de pe vremea în care alergam frenetic pe cărările haotice , în spatele Iepurelui Alb.
Când timpul începuse să îmi macine mintea , lăsându-mi mici părţi de raţiune , pentru analiză şi explicaţii , aveam totuşi sentimente puternice de fascinaţie pentru tot ceea ce se întâmpla.Dar odată cu întunericul dispăruse tot,lâsându-mă goală.
Îmi regretam nebunia , pentru întâia oară căci tot pentru întâia oară , surpase tot ceea ce mă străduisem să clădesc.Mă umilisem şi în umilinţa mea , devenisem cel mai dispreţuit animal.
Îmi regretam nebunia , pentru întâia oară căci tot pentru întâia oară , surpase tot ceea ce mă străduisem să clădesc.Mă umilisem şi în umilinţa mea , devenisem cel mai dispreţuit animal.
Cel mai greu mi-era să înţeleg că, în nebunia mea temporară , pierdusem probabil ,singura siluetă ce reuşise să mă aducă la viaţa , după milenii de moarte interioară.Pierdusem fericirea,chiar de ea era la fel de ciudată ca toată aventura pe care o trăisem, în acele două secole.
Rămăsesem singură , încercând să-mi suprim toate imaginile cu decoruri vechi şi toate dimineţile-n care , stăteam neclintită lângă el , conştientă că fiecare mişcare i-ar fi alungat somnul dulce , de care avea atâta nevoie.Şi mai rămăsesem cu ruşinea , cu ea şi cu cele o mie de regrete , pe care le consideram atât de grele şi de absurde , încât mi se părea inutil să le mai împărtăşesc cu el.Şi la ce bun , căci oricum nu le-ar mai fi crezut reale..
0 comments:
Trimiteți un comentariu