mi se intampla adesea,sa-mi revisez serile de iunie,calde si cu rasarit insomniac de alta data.era o vreme in care ignoranta reusea sa acopere orice urma de paranoia,orice semn destructiv al supararii,orice gand negru ce-mi trecea prin minte.
era o vreme in care vare aducea nu doar caldura ci si zile lenese petrecute la soarele ce-mi lumina cartile cu file indoite,o vremea in care parca si cafeaua de buna dimineata avea un alt parfum,un alt gust,o alta senzatie.o vreme in care parul mi se transforma-n verde,asortandu-se cu viata din natura ce ma inconjura.
nu,nu mai regret nimic din tot ce-am trait,de-a lungul anilor.nu mai regret toamna si iarna deprimanta,nu mai regret deciziile de moment,cu sau fara consecinte.nu ma regret nici serile in care ma ascundeam undeva,sa-mi pot plange sufletul si nici diminetile ce ma gaseau furioasa.
in definitiv,nu regret decat acel proces straniu,existent in fiecare vata de om.regret maturizarea corporala si odata cu ea,pe cea spirituala.
mi-e dor de sufletul de copil rebel pe care-l aveam altadata.
momente de scapare si eroare specifica oamenilor mari.momente in care wywh imi amintesc de cu totul altceva,de acele seri si dimineti,din acea vreme in care ignorance was bliss.
mi-ar placea ,din nou,ca ignoranta sa fie o binecuvantare.sa pot ignora timpul ce trece galopant,pe langa mine,prin mine,tragandu-ma odata cu el,spre noi etape,spre noi bariere,spre noi teste de control.spre granitele unei scoli ce nu-si va gasi sfarstul,nici macar pe lumea de dincolo.
ma indrept spre o perioada agitata.spre poze-nramate,spre zambete incarcate de mandre,dar captusite cu pesimism.o perioada in care pot sa am totul,pret de cateva secunde,ca apoi sa-l pierd pentru o perioada (ne)determinata.frica ma curpinde,timpul ma preseaza si vreau sa ma bucur de tot ce mai am,acum,cat mai pot.
dar cum sa fac asta,cand omul mare,ce-mi alina noptile si-mi lasa diminetile goala,nu e constient de egoismul din spatele nevoii mele?
0 comments:
Trimiteți un comentariu