cafeaua mea speciala de acasa,in cana de la fratemeu.cutii impachetate,puse-ntr-un colt de camera,pozele sepciale lasate sa se prafuiasca in oglinda mare.putinele obiecte,ramase pe raft,care ma striga parca si-mi cer sa le fac si lor un loc.farfuria mare cu fimo,asteapta sa fie pusa la cuptor,iar suvenirurile de pe ea,sa fie aruncate apoi intr-o geanta,ca sa nu fie uitate acasa.
instinctul meu de autoaparare se declanseaza la fiecare moment mai rafinat sufleteste,in fiecare pauza de cinci minute pe care o iau ,ca sa ma intind pe jos ,sa ma intreb "oare ce mai e de pus?"
la fiecare pauza de cinci minunte,parti noi din adolescenta,din copilarie,imi vin in minte si-mi izbesc apoi sufletul cu viteza luminii.ma apuca un dor sinistru si cu el ,un fior rece imi blocheaza coloana vertebrala.
imaginatia mea nu a stiut niciodata ca relatia pe care o are cu sufletul ,e atat de intensa.nu a stiut niciodata,ca pieptul mi se poate bloca atat usor.n-am fost niciodata constienta,ca exista o mare urma de tristete pe peretii camerei mele,pe peretii apartamentul,pe fiecare perna pe care o las acasa,pe fiecare lucru care a ramas,de umplutura pe rafturile,acum,atat de goale.nu mi-am imaginat ca-n cutiile, acum pline,poate exista atat de multa viata,care asteapta sa capete miros de nou,de..mare.
ma simt ciudat si totusi incerc sa-mi ignor acea urma de tristete,declansata odata cu instictul de autoaparare.pana la urma,maine e marea zi.maine-mi impachetez masina si plec spre visul pe care-l am de atatia ani.ar trebui sa fie un motiv de bucurie.un imens motiv de bucurie.
e prima mea mare mutare.poate ca ar trebui sa ma simt asa.
instinctul meu de autoaparare se declanseaza la fiecare moment mai rafinat sufleteste,in fiecare pauza de cinci minute pe care o iau ,ca sa ma intind pe jos ,sa ma intreb "oare ce mai e de pus?"
la fiecare pauza de cinci minunte,parti noi din adolescenta,din copilarie,imi vin in minte si-mi izbesc apoi sufletul cu viteza luminii.ma apuca un dor sinistru si cu el ,un fior rece imi blocheaza coloana vertebrala.
imaginatia mea nu a stiut niciodata ca relatia pe care o are cu sufletul ,e atat de intensa.nu a stiut niciodata,ca pieptul mi se poate bloca atat usor.n-am fost niciodata constienta,ca exista o mare urma de tristete pe peretii camerei mele,pe peretii apartamentul,pe fiecare perna pe care o las acasa,pe fiecare lucru care a ramas,de umplutura pe rafturile,acum,atat de goale.nu mi-am imaginat ca-n cutiile, acum pline,poate exista atat de multa viata,care asteapta sa capete miros de nou,de..mare.
ma simt ciudat si totusi incerc sa-mi ignor acea urma de tristete,declansata odata cu instictul de autoaparare.pana la urma,maine e marea zi.maine-mi impachetez masina si plec spre visul pe care-l am de atatia ani.ar trebui sa fie un motiv de bucurie.un imens motiv de bucurie.
e prima mea mare mutare.poate ca ar trebui sa ma simt asa.
0 comments:
Trimiteți un comentariu