duminca seara.
imi fumez tigara linistita,gandindu-ma la cat sufera,in camera alaturata frate-meu.
ma gandesc sa-i sugerez sa se apuce de ceva,nu stiu.sau macar sa-si ia o reteta de diazepam.
nu-i prea place sa citeasca carti,asa ca intr-o lume imaginara nu se poate scufunda.e si asa luat pana peste cap de servici.mi-e mila de el cum mi-e mila de mine.
stiu ca nu mai prea arat cum ma simt eu de fapt.stiu ca nu mai pot sa plang in orice moment,la orice colt,cand orice amintire mi se izbeste in fata ochilor.mi-e greu seara sa adorm,nu din cauza insomniei,ci din cauza starii mele sufletesti.
mi-e tot nu mi-e bine,pentru ca viata mea nu mai e perfecta.pentru ca eu nu mai pot sa fiu nimic din ce eram si pentru ca daca as putea,as muri in fiecare clipa dintr-o supradoza de heroina.
de multe ori mi-am pus problema suicidului si intotdeauna mi-am gasit un motiv sa traiesc,un altul mai bun,de fiecare data.
pe mainile mele se vede asta si nu cred ca as suporta sa-mi vad mainile goale,fara urmele innegrite de la incheieturi in sus.sunt o parte din trecutul meu si din viitorul meu.
acum,nu am motive sa-mi duc veacul pe pamant.lucrez zilnic cate 5 ore,stau cate 7 la scoala,si alte 4 la cursurile suplimentare.noaptea cand ajung acasa,tot ce vreau e sa dorm.
si atunci,in ciuda oboselii realizez ca nu pot sa dorm.e insomnie,e depresie,e lipsa acuta de pofta de mancare.e cate-o cafea la 3 ore si doua pachete de tigari pe zi.
si asa-mi duc veacul.da chiar vreau sa mor.cat mai scurt posibil,ca sa uit de suferinta asta provocata de moartea lenta a sufletului meu.
dar mi-e lene si m-am saturat sa urasc sa stau in viata.m-am saturat sa urasc si sa tot vreau sa mor,asa ca ma complac starii.
revin la monotonia ciudata,la lipsa acelui esential din viata mea.
...
ma uit in oglinda si vad un chip.
imi place sa cred ca sunt frumoasa,dar mai vreau sa aud asta cum o auzeam altadata.
nu mai am sperante-n mine si in viitorul meu.
nu cred ca frate-meu o sa fie bine vreodata,nu cred ca o sa fie fericit.
in 7 ani el a trait cat am trait eu in doi.
nu cred ca noi doi o sa gasim fericirea pe care parintii nostri au gasit acum aproape 30 de ani.
si daca nu cred,cum as putea sa-l sustin moral?
0 comments:
Trimiteți un comentariu